Playing dirty

Capitolul 15.

  Ceva îmi spune că pe tine te-ar aștepta oricât ar fi nevoie!
★

Îmi aduc aminte de vechea mea sală de dans, iar un sentiment de nostalgie mă încearcă. Îmi aduc aminte de pereții stacojiți și murdari, de podeaua care scârțâia atât de rău, încât mă scotea din sărite, de mirosul înțepător de igrasie. Primăria nu dădea doi bani pe sala aia, iar profesoara de dans nu-și putea permitea s-o renoveze de una singură.

Mai pe scurt, era o dărăpănătură, dar aveam amintiri frumoase în locul acela. Ca de exemplu, când am spart o fereastră fără să vreau cu o sticlă de apă, cum aproape am scos ușa din balamale, deoarece nu reușeam să o deschid, cum am ajuns să mă îndrăgostesc de dans.

Iar astăzi, am aflat de la verișoara mea, că în scurt timp o să demoleze clădirea. Mi-aș dori să pot face ceva, să împiedic ce e pe cale să se întâmple, dar din păcate, mâinile îmi sunt legate.

–Cheia franceză! Mă trezește Sam la realitate.

Îi înmânez cheia, în timp ce mă întorc la gândurile mele.

A trecut o săptămână de la audiții și tot ce am aflat, a fost că o să mai dureze o perioadă, deoarece au fost mai mulți concurenți decât au prevăzut și își doresc să îi aleagă doar ce cei mai buni.

Perfect!

Ar fi un vis dacă aș lua audiția! Un vis nu foarte realistic, dar totuși uimitor. Dar ceva nu-mi dă pace. Am un gol în stomac ce nu mă lasă să respir cum trebuie.

–Ești ok? Întreabă prietenul meu mulatru.

Îmi întorc privirea spre el, aprobând din cap.

–Da, sunt bine!

Am un sentiment că ceva rău se va întâmpla. Nu știu cum să-l descriu mai exact. E ca o umbră de-asupra sufletului meu. Umbră pe care n-o pot ignora, dar nu vreau ca Sam să-și bată capul cu prostiile mele.

–Av, se vede că nu ești bine. Ce-ai pe suflet? Haide, știi că-mi poți spune!

Nu apuc să răspund, deoarece motorul unei mașini ne întrerupe, urmat de un claxon, lucru ce mă face să-mi iau grăbită rucsacul de pe jos.

–Poate data viitoare! Xander a ajuns și știi cât de mult urăște să aștepte.

–Ceva îmi spune că pe tine te-ar aștepta oricât ar fi nevoie!

–Ce vrea să însemne asta? Mă încrunt.

–Nimic.

–Ne mai vedem, Sam!

–Hei, steluțo! Mă salută Xander cu zâmbetul pe buze și îmi dau ochii peste cap, supărată deoarece știe că urăsc să-mi spună așa.

–Alexander, de câte ori ți-am spus să nu-mi mai spui așa? Vorbesc cu ranjetul pe buze, știind că el urăște să i se spună Alexander.

–Cum a fost la garaj?

–Ca de-obicei! Am reparat două mașini și o motocicletă. Venind vorba de motociclete, unde e a ta? Îl întreb curioasă, deoarece în ultimul timp nu l-am mai văzut cu aceasta.

–Am avut câteva treburi de rezolvat, iar motocicleta nu prea mi-era de folos.

Rămânem amândoi tăcuți pe parcursul drumului. Nu eram în apele mele, iar în momente ca astea, preferam să rămân tăcută.

Bunica îmi spunea mereu același lucru: —Lasă-ți rănile să se vindece în liniște. Mi-a repetat asta de atâtea ori, încât a început să fie ca o rutină pentru mine.