Coroana întunericului

Capitolul 38: Ekaterina

      — Tot timpul e vorba de el! eu spun de niciunde. Trebuia să îi asigur că Lucius e de partea mea, dar ei tot au ajuns la Malakai. Nu înţeleg! spun exasperată.

      — Fiindcă se tem de el, Rose şopteşte.

      — De parcă Mordecai a lovit vreodată în lumea de jos, oftez. Dacă regele însuşi nu a făcut-o, Malakai de ce ar porni un război?

      — Fiindcă asta i-a făcut să creadă Alianţa, Damian spune. Abia acum se leagă totul!

      — Ce se leagă? îl întreb ridicându-mi capul.

      — Nimeni nu mi-a dat atenţie mie, fiindcă sunt al doilea la tron. Deci noi am putut să fim văzuţi împreună. Aşa s-a întâmplat de ani de zile, fără ca nimeni să spună nimic. Deci de ce a apărut acum zvonul ăsta, cum că îmi ridici o armată ca să iau tronul din mâinile fratelui meu?

      — Două din cele mai puternice specii ale Alianţei, Rose spune gânditoare. Înţelepţii s-au asigurat că speciile vor crede ura dintre tine şi Malakai, pentru că asta înseamnă un război crunt.

      — Unul de care să se teamă toată lumea, spun eu pentru mine. Înţelepţii s-au divizat între ei şi trebuiau să se asigure cumva ca şi speciile se vor alia după placul lor. Iar eu şi Malakai am fost pionii lor principali... Pământul ar fi fost de partea mea, iar cerul de a lui Malakai. Tot ce mai trebuiau înţelepţii să facă, era să pornească un război. Cei ce vor câştiga, îi vor îngenunchea pe învinşi şi aşa se va schimba şi puterea între bătrânii Alianţei. Asta a fost planul lor de la început, la naiba!

      Voiam să urlu până rămâneam fără voce. Îi uram mai mult ca niciodată pe cei cara stăteau în scaunele Alianţei, pretinzând că menţin pacea într-o lume pe care ei au îngrădit-o după bunul plac. Asta a fost planul lor în tot acest timp, să ne aducă unul împotriva altuia, ca să poată ei beneficia din oricare ar fi fost rezultatul. Oameni fără scrupule, care o să ajungă sugrumaţi de propriile mele mâini, unul câte unul!

      — Iar noi am căzut exact în capcana lor! eu strig nervoasă.

      — Dar ei nu au ştiut niciodată ce se întâmplă în spatele cortinelor, Damian îmi atrage privirea. Şi asta o să le aducă sfârşitul.

      În ochii lui se reflectau atâtea imagini, cu femeile ce ne crescuseră la sânul lor, vorbind cu tărie nişte cuvinte care ne-au rămas adânc imprimate în minte. Aveam nevoie să îmi amintesc de acele cuvinte şi trebuia să fiu eu cea care le amintea atât lui Lucius cât şi lui Malakai. Dar el nu a uitat, ci eu am fost aceea...

*

      Iau o gură din paharul cu sânge proaspăt adus, în speranţa că mă va mai trezi, însă în zadar, fiindcă sufletul meu era cel epuizat. Mi se pare amuzant, cum am început să îmi fac un obicei, de fiecare dată când sunt obosită. Dar eram deja în fața oglindei înainte să apuc să gândesc până la capăt. Lumina bolnăvicioasă mă orbeşte din nou, fiindcă mă închisesem de câteva ore în biroul meu întunecat. Poate că de data asta aş fi preferat întunericul, un cer înstelat de vară, dar aici nu o să văd niciodată aşa ceva.

      — Cum a mers întrunirea? Malakai mă întreabă cu privirea într-o carte.

      — Mai bine decât mă aşteptam, îi răspund.

      Malakai lasă cartea jos şi îmi face semn să mă apropii de canapea. Mă aşez lângă el şi rămân în tăcere un moment. Nu prea eram sigură ce aş putea spune şi pot să văd că şi el este obosit. Poate că tăcerea era cel mai bun răspuns. Dar îmi amintesc că aveam atâtea de discutat, încât durerea de cap începe să mă apuce cu ghearele ei.