Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

XVIII: În trei

            Dimineața devreme, soarele se strecura timid printre crengile copacilor din jurul grajdului și mai departe, în pădure. Gălăgia de la acele ore era mai degrabă cauzată de păsările care săreau din creangă în creangă și de pe case pe trăsuri, în căutarea hranei, decât a cailor proaspăt țesălați, pregătiți de competiție.

A doua competiție din cadrul derbiului trebuia să hotărască finaliștii, iar ducele de Queensberry își propusese să nu rateze șansa de a paria pe Harrry Constable. Pentru asta însă avea nevoie de mai mult decât intuiția fetei sale. Voia să îl vadă pe Harry înainte de competiție.

Se poziționă spre locurile din față, cu treizeci de minute înainte de începerea concursului, și așteptă ca lordul Stirling să îl aducă pe Harry mai aproape de hipodrom. O vedea pe fiica acestuia îmbujorată, ba chiar îi auzi râsul, în timp ce Carol se păstra zâmbitoare. Cele două fete veneau însoțite de jocheu și de conte.

— Ah, Stirling!, zâmbi Queensberry, oprindu-l pe conte. Aici îți e campionul!

— Să fii sigur de asta, Queesnberry!, zâmbi William.

— Milord!, își înclină Harry Constable capul. Am avut plăcerea de a o cunoaște pe fiica dumneavoastră. Este o comoară la casa...

— Știu, îl întrerupse ducele, mijindu-și ochii în direcția lui.

Jocheul ăsta nu era cu nimic mai deosebit decât un bețivan dintr-o cârciumă. Sigur că perfomanțele calului erau evaluate, dar conta cine îl călărea la fel de mult. Bănuia că nu el se ocupa de armăsar direct. Atunci, aici era acest grăjdar, Bătrânul Black. Extrem de popular în rândul nobilimii pentru competențele sale, cel mai probabil. Ducele trebuia să îl vadă și, mai mult de atât, trebuia să știe ce îl deranja pe Sethopher la el.

Fiul contelui era un pachet de nervi dis-de-dimineață. Stătea pe scaun, lângă mama lui, ca pe ghimpi, în timp ce arunca din când în când o privire spre Carol. Fata își opri ochii asupra lui câteva secunde, apoi reveni la prietena ei, Leonora, vorbind Dumnezeu știe ce.

Harry zâmbi în direcția ducelui, necomentând în fața barbarismului de a fi întrerurpt, întorcându-se spre Sethopher. Aceasta nu era deloc o decizie înțeleaptă, gândi ducele.

— Lord Castlebythe! Abia aștept ca după această competiție, pe care cu siguranță că o voi câștiga, să mai vânăm potârinchi. Vă admir, să știți!

— Și dacă nu vei câștiga, Constable?, zâmbi răutăcios Seth. Se lăsă pe spate, sub privirile încruntate ale părinților săi. Nu îmi pari înzestrar, ce-i drept, iar armăsarul tău este cel care face magia. Totuși, poate nu e atât de bine pregătit pe cât crezi în dimineața asta.

— De ce spui asta?, se încruntă Stirling. Sefton...

— Oh, păi l-am căutat aseară pe grăjdarul dumitale, lord Stirling, și nu era nicăieri. Cine știe prin ce tavernă își făcea veacul. A avut timp să se îngrijească așa cum trebuie de Sefton?

Și atunci Queensberry observă. Carol rămase absentă la trăncănitul Leonorei, mult prea încruntată în conversația pe care Sethopher o purta atât de nerespectos cu contele de Stirling. Deci era vorba de grăjdar...

— Bătrânul Black e cel mai bun, Seth, zâmbi William. Sunt convins că...

— Dar...

— Sethopher, e suficient!, îl întrerupse Eva. Îi zâmbi contelui pentru a calma apele care se simțeau și așa înfierbântate, începând să atragă atenția prin schimbul de replici. Scuzați-l pe fiul meu, domnule. Mă tem că la vârsta lui, tinerii sunt puțin dezorientați.