Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul III

VII: Frânturi

            Amândoi doreau asta de foarte mult timp, iar în timp ce fiecare se blama pentru ceea ce era considerat interzis, defăimător pentru reputația unuia și demonic pentru caracterul altuia, instinctul acționa.

Carol nu știa să sărute. Singurele săruturi pe care le văzuse vreodată fuseseră între fosta ei cameristă și unul dintre lachei. Bineînțeles că amândoi fuseseră concediați. Mai era și momentul lui Caleb, atunci când îl prinsese lângă lac cu o fată și privise ca o nerușinată. Părinții ei se sărutau regulat, iar în momentul de față ei erau exemplul pe care fata își jurase că îl va evita atunci când avea opt ani.

Știa că trebuia să își lipească buzele de ale lui, dar fără a-și intersecta nasurile. Era greu să o facă de părul facial neîngrijit, dar reuși. Știa că existau așa-numitele „săruturi intime", căci auzise zgomotele gurilor înfometate în diferite locuri ale casei atunci când își spiona părinții, dar ducele și ducesa nu se afișaseră astfel înainte copilei lor. Regrata, căci acum habar nu avea cum să procedeze.

Se simți de-a dreptul pierdută și rușinată, ceea ce dură câteva secunde, până ce mâna lui îi cuprinse talia. Un fior profund îi traversă corpul și o făcu să tremure. Buzele lui se despărțiră un moment, iar o voce lăuntrică îi sugeră femeii să se infiltreze în crăpătură, căci peștera – așa cum o vedea ea – ascundea comori inestimabile. Se avântă plină de elan, uitând pentru un moment de rușine. Un zgomot gâtuit o făcu să se întrebe dacă făcea asta cum trebuia sau îi trezea repulsie. Își sprijini palma de pieptul lui, cealaltă odihnindu-se pe umerii săi vânjoși.

Atunci avu impresia că se dezlănțui el. Își împleti limba cu a ei, o făcu să ofteze și să își miște în tandemn buzele pentru a asimila întreaga experiență. Numai că aceasta era atât de profundă, că îi făcea genunchii să se înmoaie. Era periculos să cadă pe pat, dar nu o prea interesa acest aspect. Se lăsă ușor încet pe obiectul de mobilier, moment în care bărbatul percepu pericolul.

— Nu!, icni.

O lăsă să pice pe pat, în timp ce se întoarse cu spatele și începu să se plimbe agitat prin cameră. Carol oftă. Tipic Caleb. Își linse buzele încântată să îi simtă gustul pe ale sale. Avea impresia că mii de purici se jucau în ele; o pișcau nesătule și vinovate.

— De unde naiba știi tu să săruți așa?

Cel mai corect ar fi fost să îi spună că intuise cumva, căci alături de el lucrurile păreau cu adevărat naturale. Altceva însă o făcu să ofteze. Își sprijini capul de mână și îl privi cum se învârtea agitat. Era nervos pentru că îl sărutase sau pentru că o făcuse bine?

— La naiba, Carol! Cineva ar trebui să îți înfrâneze pornirile astea...

—  Porniri?, își ridică sprâncenele deranjată de remarca lui. Nu văd nimic greșit în asta. Voiam să te sărut, Caleb. De mult...

Trebuia să fie atentă la modul în care evolua conversația. Singurul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost să își dea seama că el pleca din nou. Acesta o privi, moment în care se lăsă pe mâini. Camera era urâtă. Întrebarea era: ce căuta un mort într-o cameră urâtă? Ignorând senzația de arsură de la nivelul buzelor, Carol întrebă:

— Cum se face că ești viu?

Caleb mormăi ceva și se îndreptă spre masa cu scaun incomod. Se trânti, iar obiectul scârțâi nemulțumit.

Bătrânul Black era ursuz. Fata se repezise la el și îl sărutase. Își aminti de un moment în care respirația ei îi gâdilase buzele, de momentul în care fuseseră cât pe-aci să se sărute. Ceea ce nu se întâmplase în urmă cu zece ani luase ființă acum.