XV: Dezamăgirile ne înrăiesc

2K 250 91
                                    

            Muzica o ajuta să uite. Atingea claviatura pianului cu delicatețe, insistând pe sunetele pe care le reproducea din minte de pe partiturile pe care le eflorase într-un timp în care avea guvernantă. Nu îi luase niciodată prea mult timp să învețe un lucru nou. Totuși, îi lua al naibii de mult să înțeleagă că nu va exista vreodată un ea și Caleb.

Ronda Alla Turca sau „Marșul turcesc" era o melodie simplă. Nu cerea un efort deosebit de la degetele subțiri ale lui Carol și încânta auzul tuturor celor prezenți în salonul contelui de Rosebery, inclusiv pe acesta.

— Îl iubesc pe Mozart!, sări lady Rosebery.

Era – ca multe doamne – o femeie plinuță, cu piept generos și bust încorsetat, cu șolduri proeminente și voluptoasă. Mama ar fi certat-o dacă ar fi auzit că gândea că aceasta era chiar grasă și dezagreabil pudrată. Era prea albă, de parcă era moartă, o stafie în devenire. Nu o interesa, își zise cântând mai departe. Poate că în câțiva ani avea să moară. Toate mureau într-un fel sau altul, iar modul cel mai popular în lumea lor era apendicele inflamat, de cele mai multe ori chiar o sarcină care mersese prost.

Atunci ce o ucisese pe soția lui Caleb?

Își opri degetele, culminând cu niște sunete mai grave, pentru a schimba atmosfera încăperii, dacă tot îi plăcea aceasta atât de mult Grăsuței Rosebery.

— Schubert!, exclamă emoționat Sethopher de pe fotoliul dinaintea pianului.

Într-adevăr... Înghiți în sec și apăsă fără ca măcar să privească dansul degetelor.

Caleb fusese căsătorit...

Ar fi trebuit să se bucure pentru el, dar nu putea. Se însurase într-unul dintre momentele departe de casă, departe de ea, pe când aceasta îi plângea moartea și încă îl iubea. I se părea meschin ceea ce simțea, dar gelozia aceasta nu putea fi ascunsă. Nu o lăsase să se simtă deloc bine în timpul vânătorii, iar mai apoi, în ziua aceea, privise încontinuu la Caleb și la modul în care își intrase atât de bine în rolul Bătrânului Black.

Fusese drăguță? Fusese o americancă? Avusese avere? Mai mult: o iubise?

Prea multe întrebări îi mișunau în mintea, pe când el alesese să deschidă cutia și plecase fără a pune piesele la loc. Curiozitatea asta avea să o ucidă, căci o măcina.

— Vorbind de război, oftă contele și privi spre ducele de Queesnberry și prietenul acestuia, eram convins că Harry Constable va câștiga derby-ul de anul acesta, dar acum nu mai sunt atât de sigur...

— Fred Archer e un jocheu cu tradiție, dar mă îndoiesc că îl va întrece pe Sefton. Calul acela e tratat regește până și de grăjdarul său... cum se numește?, încercă să își amitească Lucian.

— Bătrânul Black!, sări Sethopher. Apoi, păru că se topește în fotoliu. Dubios personaj, lord Rosebery! Nu pot să înțeleg de ce l-a angajat contele Stirling!

Carol asculta totul, fără să-și ridice capul din punctul fix al pianului, dar știind ce făcea fiecare.

După cina de la contele de Rosebery – la care fusese invitată cât timp stătuse în boxa lui Sefton – atât familia ducelui cât și cea a contelui se retrăseseră în salon. Se apropiau atât de puternic de secolul al XX-lea, încât obiceiurile părea să se mai fi detensionat. Bărbații se bucurau de compania femeilor și invers, gustând fiecare din alcoolul dedicat sexului său. Carol însăși avea un păhărel micuț cu Maraschino pe pian de care nu se atinsese însă prea tare.

Invidia lui Caleb - „Păcatul strămoșesc" Volumul IIIWhere stories live. Discover now