Coroana întunericului

Capitolul 35: Rose

      Damian îi dă mâna la o parte şi se lasă din nou pe spate, cu o față posomorâtă pe care nu o arătase până acum.

      —  Bine! Ekaterina spune. Îţi promit în numele meu şi al fratelui tău că nu o să-ţi mai ascundem nimic de acum înainte. Mai bine?

      —  Poate, Damian mormăie.

      —  Acum! Ekaterina se ridică. Vii cu noi sau ne vedem acolo?

      —  Vin cu voi, Damian se ridică şi el.

      Rose se uită la Ekaterina, apoi la Damian şi nu mai înţelege ceea ce vorbeau. Ochii ei mari se uită la ei cu nedumerire şi se ridică şi ea lent.

      —  Mergem undeva? Rose întreabă încet.

      Ekaterina îi zâmbeşte şi o ia de braţ, cum obişnuiau ele să facă, conducând-o spre ieşire. Rose aruncă o privire în spate, iar Damian le urmează cu postura sa dreaptă şi expresia relaxată. Îşi luase cheile de pe birou şi le învârtea în jurul degetelor. Se pare că plecau undeva. Dar unde?

      —  Să îi facem o vizită însuşi prinţului de gheaţă, Ekaterina râde.

      Prinţ de gheaţă? O nu! Doar nu voia să meargă şi ea? Nu, nu crede că este în stare să îl întâlnească pe Malakai. Poate că îl văzuse o dată, dar când erau doar copii foarte mici dar şi aşa, privirea lui era înspăimântător de captivantă. Probabil că îi putea manipula cum doreşte pe cei care îi cad în plasă, aşa că mai bine rămâne la conac, unde este cald şi bine şi aerul glaciar al prinţului nu o poate îngheţa.

      Dar Ekaterina nu o slăbeşte de lângă ea şi se asigură că intră în maşina lui Damian înainte ca ea să se urce pe motorul său. Îi face cu ochiul înainte să îşi tragă în jos viziera neagră şi turează motorul, pornind tot mai repede. Ekaterina era foarte relaxată, Damian era liniştit, însă Rose nu era! Era o agitaţie de nestăpânit în interiorul ei şi nu putea decât să se joace cu brăţara pe care o avea la mână. Trage de ea atât de tare, încât biluţele se împrăştie prin maşină într-un spectacol pe cinste. Damian se uită către ea şi Rose care îşi întoarce cu greu privirea către el. La naiba! Trebuia să îşi ia o altă brăţară. Damian zâmbeşte larg, însă se abţine să râdă de dragul ei.

      —  O să te placă, să ştii! Damian o asigură.

      Ha! Cea mai amuzantă frază pe care o auzise în toată viaţa ei. Ea era doar un om. Se lupta în fiecare zi să menţină gramul de putere care mai rămăsese de ei. Ea era doar o fetiţă cu vise mari şi care refuză să vadă realitatea, iar el... El era Malakai Zolman! Îngerii căzuţi aveau o mare putere. Lumea de jos era a lor la fel de mult ca cerul. Orice înger căzut ar fi de temut.

      —  Trebuia să o vezi pe Kat instruindu-l cum să se comporte cu tine, Damian râde amintindu-şi.

      Chiar aşa? Ekateria îşi permitea să se comporte autoritar cu el? Fireşte că da! Ce tot spune ea? Ekaterina îşi ştia titlul şi puterea. Nu s-ar închina niciodată în faţa nimănui şi se pare că îngerii nu fac o excepţie.

      —  El a cerut să te cunoască, ştii? Damian tot încearcă să o facă să vorbească.

      Serios? De ce ar fi vrut el să o cunoască?

      —  De ce ar vrea asta? ea întreabă totuşi.

      —  Nu ştiu, Damian dă din umeri fiind atent la drum. Fiindcă eşti importantă pentru Ekaterina şi pentru mine. Nu e aşa rău cum se spune, să ştii!

      Importantă... Rose zâmbeşte uşor şi îşi mută privirea către drum, luându-se cu gândurile ei. Era importantă, pentru prima dată în viaţa ei. Nici proprii ei părinţi nu îi spuseseră că era importantă. Dacă Malakai ţinea să o cunoască doar fiindcă era apropiată de Ekaterina şi Damian, înseamnă că el ţine măcar puţin la ei. Poate că avea un suflet totuşi. De fapt, Damian îi spusese asta în nenumărate rânduri, însă se încăpăţâna să creadă că e doar iubirea lui de frate care îl face să vorbească atât de frumos despre Malakai.