Coroana întunericului

Capitolul 30: Azur

      —  Vrăjitoarele sunt în viaţă, el şopteşte.

      —  Ce? Celest întreabă uimită.

      —  Shh! Nu ştiu prea multe detalii.

      Celest renunţă să mai întrebe ceva, fiindcă era evident că Azur nu îi va destăinui nici dacă cunoaşte aspectele acestei situaţii. Îşi lasă privirea în jos şi adoptă privirea bosumflată, sperând că va atrage o atenţie mai mare a lui Azur asupra ei. Îi va scoate cuvintele cu cleştele dacă este nevoie.

      Azur nu priveşte către ea, fiindcă prin faţa lui trecea cineva bine cunoscut. Elful deja avea maxilarul încleştat când Celest îşi ridică privirea şi îl zăreşte pe Sebastian fixându-i. Lupul îşi ridică paharul de şampanie şi zâmbeşte şiret.

      —  De ce ne-am oprit?

      Luna tocmai ajunge în dreptul fratelui ei şi îşi întoarce capul pentru a da de elfi unul lângă altul, ca o familie perfectă. Celest admirase mereu încrederea Lunei. Făcea ce voia, spunea ce îi trecea prin minte şi era o personalitate colorată. Avea mulţi admiratori, desigur! Cine nu ar putea admira o asemenea moştenitoare. Probabil că primeşte orice îşi doreşte, iar Celest nici nu îl poate face pe Malakai măcar să îi zâmbească.

      Luna îi zâmbeşte batjocoritor lui Azur şi se apropie de el cu siguranţă în zâmbetul acela mârşav. Azur nu îi răspunde, ci o fixează de parcă ar avertiza-o din priviri să nu mai facă un singur pas, însă Luna îl ignoră cu desăvârşire.

      —  Căţeluşul loial al cerberului, Luna îi aruncă cuvintele în față dorind să îl înjosească.

      Azur tace, dar își păstrează calmul. Nu avea de gând să îi răspundă, fiindcă asta se aştepta de la el. Trebuiau să rămână calculaţi şi deja reuşiseră să îl elimine pe Lucius de pe tabla de joc. Mintea nu îi era limpede şi fierbea de furie, aşa că nu putea să gândească raţional acum. Mai rămânea decât el, să aibă grijă atât de cerber cât şi de sora lui.

      —  Ce ar fi să faci paşi, lupoaico? Celest îl apără pe fratele ei cu vitejie.

      Azur se uită la ea cu o uimire în ochi, pe care nu o poate masca. Trebuia să tacă! Nu poate face asta? Nu observă că el nu răspunde? Ar trebui să îi urmeze exemplul, însă nepăsarea faţă de educaţia ei pentru coroană se poate observa chiar acum.

      —  Micul elf a prins glas!

      Luna îşi coboară capul, exprimând foarte bine prin mişcările sale că Celest era inferioară ei şi mimează o expresie uimită. În timp ce prinţesa era prea ocupată să îi observe privirea şireată a Lunei, paharul cu şampanie, pe care lupoaica îl ţinea în mână, se înclină uşor până ce ajunge tot pe rochia argintie a lui Celest. Luna chicoteşte în timp ce se îndepărtează de ei şi cuprinde braţul lui Sebastian, continuându-şi drumul.

      Celest scapă un sunet ascuţit şi priveşte devastată către rochia ei distrusă. Mâinile ei se lăsă brusc pe lângă corp şi oftează. Azur inspiră încă o dată, nefiind surprins de acţiunile Lunei şi de îndrăzneala ei fără limite.

      —  Lasă-mă să văd! el se apleacă către sora lui.

      —  Nu ai cu ce să ajuţi! ea spune supărată.O să merg până la baie.

      Azur dă din cap şi porneşte pe urmele ei atunci când Celest o ia din loc.

      —  Ce faci? ea îl întreabă observându-l. Doar nu vrei să mă păzeşti şi la baie. Fii serios, Azur! Vin imediat!