Coroana întunericului

Capitolul 28: Malakai

      —  Şi nu-i aşa? ea întreabă, însă nu aşteaptă un răspund. Dacă nu, ar trebui să fie. Mi-ai promis că o să ai grijă de ea.

      —  Nu pot să o ţin pe lângă mine mereu, Damian mărturiseşte. Părinţii ei...

      —  Părinţii ei au închis ochii când ea umbla prin preajma lui Azur! Nu aş ţine cont de ei.

      —  Nu e aceeaşi situaţie, Damian explică. Azur era doar o răzbunare şi ei ştiau asta, de aceea o ignorau.

      —  Deci în cazul tău este serios, Ekaterina spune pentru ea.

      —  Poftim? Damian o întreabă fiindcă nu înţelesese prea bine.

      —  Da, am înţeles! Ekaterina răspunde. Regii ştiu că eşti în preajma ei de când eraţi mici şi e periculos să o lase acum să se apropie prea mult. Nici o specie nu are voie să interacţioneze una cu alta, în special moştenitorii.

      Damian se aşează lângă fratele lui, iar Ekaterina ia o gură din ceaiul fierbinte şi îi savurează gustul bogat. Nu prea putea să se bucure de arome aşa de intens cum o făcea pe vremea când era doar un om, fiindcă gustul sângelui părea mai apetisant, dar ceaiul fusese mereu un fel de alinare. Nu îşi pierduse niciodată aroma pentru ea.

      —  Regula asta nu le-a plăcut niciodată părinţilor noştri, Malakai spune încă răsfoind pintre pagini.

      —  Sau bunicilor, Damian completează.

      —  Nici străbunicilor sau strămoşilor noştri, Ekaterina spune.

      Malakai închide cartea şi o lăsă pe masa din faţa lor. Când privirea lui scapă de concentrarea cuvintelor într-o limbă veche, dă de zâmbetele lui Damian şi al Ekaterinei şi se destinde şi el primind căldura lor. Ia cana de pe masă şi gustă ceaiul proaspăt. Lapis avea câteva arome deosebite în reţetele ei.

      —  Probabil că e seară jos, Ekaterina spune încă gândindu-se la Rose. Dacă nu a plecat deja, nu o lăsa să plece acum.

      —  Ştiu că e periculos, Damian spune. Nu ai încredere în mine?

      —  Eşti obosit, iar Rose e uneori epuizantă aşa că nu ştiu cât de raţional poţi gândi când te întorci.

      —  Rose, spune Malakai. Aud tot mai mult de ea.

      —  Fiindcă e importantă pentru mine, Ekaterina îi spune.

      —  Pentru noi, Damian o corectează. Am crescut împreună acolo jos.

      Malakai se uită către Ekaterina după ce fratele lui îi mărturiseşte şi îi zâmbeşte în colţul gurii. Oare îi putea citi gândurile acum? După privirea usturătoare pe care i-o acorda, el ar spune că poate. O satisfacţie uşoară trece prin el şi îşi poartă expresia arogantă fără să realizeze măcar.

      Nu îl cunoscuse pe acel Malakai care i-a ascuns adevărul despre părinţii ei, fiindcă nici el nu s-ar fi cunoscut pe sine prin ochii ei. Dacă Ekaterina ar ştii adevărul, poate că ar înţelege. Dar este un gând pe care nu îl va transforma niciodată în realitate. Ekaterina nu trebuie să afle despre ce părinţii ei au hotărât în acea seară şi nici de ce le promisese el. Era pur şi simplu mai bine aşa, pentru toţi.

      Dar ea îl cunoaşte. Îi citise mişcările, încât acum i le anticipa. Trăsese atât de mult de ea pentru a putea face faţă acelei puteri odioase din el, încât acum o putea evita fără să clipească. Îi citea dincolo de priviri, încât dacă ar fi fost acolo, pe câmpul de luptă, Ekaterina ar fi fost un adevărat adversar.