Coroana întunericului

Capitolul 28: Malakai

      —  Dar parcă sfârşitul nu are sens, Ekaterina spune. De ce s-au luptat elementele unele cu altele, ce le-a făcut să se răzvrătească? Cu ce au fost mai speciali înţelepţii decât cei meniţi să conducă, încât au reuşit să menţină pacea?

      —  Fiindcă nu asta s-a întâmplat, Malakai răspunde. Poate e o simplă legendă despre începuturi, dar sfârşitul a fost mereu spus după cum se voia.

      —  Am căutat peste tot, în fiecare pagină scrisă pe care am putut-o avea! Ekaterina spune. Nu am găsit nimic!

      —  Atunci voi mai căuta!

      Malakai era determinat să găsească răspunsuri, însă părea tot mai imposibil de a ajunge la ele. Ekaterina oftează şi îl surprinde din nou pe Damian cu privirea ei. Fusese tăcut, iar acum nu privea decât undeva prin cameră, cu mintea departe de ei.

      —  Damian, Ekaterina spune, hai cu mine!

      El tresare uşor la auzul numelui său, fiindcă era adânc cufundat în gânduri şi îşi ridică privirea către regină. Voia să întrebe unde ar trebui să meargă, însă Ekaterina era deja în drumul ei aşa că Damian se vede nevoit să grăbească pasul pentru a o ajunge. Trec amândoi prin arcada de sub bibliotecă şi cotesc spre frumoasa bucătărie a lui Lapis. În mijlocul ei era o insulă din lemn lustruit și dat cu lac, într-un maroniu cald. Ekaterina ia ibricul care era lăsat pe aragaz şi caută niște căni prin rafturile de sus.

      —  Unde ţi-e mintea? ea îl întreabă.

      —  Aici! Damian îi răspunde.

      Ekaterina pune cănile jos şi apoi îşi ridică privirea îndoielnică către el. Damian încearcă să îi reziste câteva momente, să păcălească acea şiretenie din ea, însă este învins. Oftează şi se sprijină cu cotul de blatul insulei.

      —  Nu ştiu, Damian spune. Mă gândeam, chiar crezi că ar putea exista o astfel de lume? Linişte şi pace, libertate, orice specie să fie liberă să convieţuiască cu alta, fără regulile idioate ale Alianţei?

      Ekaterina toarnă ceaiul în cele trei căni şi analizează un moment. Nu se gândise prea mult la cum ar fi lumea după, ci ştie doar că vrea să doboare Alianţa. Răzbunarea îi ocupase o mare parte din gânduri ca să poată să vizualizeze lumea după ce înţelepţii ar fi doborâţi. Da... Probabil că ăsta ar fi scopul, ăsta fusese mereu scopul. O lume plină de pace, unde fiecare e liber, unde nu trebuie să respecte graniţele propriei lor case. O lume a tuturor.

      —  Da! Ekaterina îi răspunde pur şi simplu.

      —  Sună imposibil.

      —  Nimic nu e imposibil!

      Ekaterina îşi ridică privea către Damian, iar acesta îi zăreşte voinţa neclintită din acel negru veninos. Poate că tocmai această furtună din ea o transforma în luptătoarea care este astăzi, însă tot această furtună este şi cea care o împinge spre nebunie de fiecare dată.

      Damian zâmbeşte uşor, la gândul unei lumi despre care nu a auzit decât în basme şi la naivitatea cu care îndrăznea să viseze.

      —  Vino la palat doar când este ceva serios, Ekaterina îl anunţă, nu de fiecare dată când fratele tău se plictiseşte. Nu vreau să îi atragă atenţia lui Rose asupra lui, în special că ea crede ce este mai rău despre el.

      —  O spui de parcă Rose s-a mutat la mine.

      Damian ia două căni în mână, iar Ekaterina porneşte în faţă cu cea a ei, simţind căldura ceaiului din nou pe pielea ei rece.