Coroana întunericului

Capitolul 26: Ekaterina

      Dau din cap şi iau o gură din sângele proaspăt pe care Nina mi-l adusese în timp ce îmi ţinuse morală şi mă uit din nou către Rose.

      —  Începe să îţi placă mai mult conacul lui Damian decât al meu, îi spun.

      —  Îmi plac serele conacului său, ea mă corectează. Şi de Ametist.

      Iau din nou o gură din pahar în timp ce o privesc peste sticla roşiatică. Dacă stătea mai mult pe lângă Ametist, atunci aş putea fi informată despre ce face Rose. Şi în plus, era mai în siguranţă la conacul lui Damian decât în al meu. Ar putea să stea acolo chiar şi când Damian este plecat.

      Da, Damian nu este acasă. Eu l-am trimis acum o zi între lumi prin portal. Nu s-a întors încă? Interesat, el prefera să se întoarcă mereu pe pământ, dar acum există o şansă să fi rămas sus. Nu mai făcuse asta de foarte mult timp. Abia dacă îmi începusem orele pentru coroană la palatul lui când el renunţase să doarmă acasă. Lumea de sus începuse să îi displacă tot mai mult şi aprecia fiecare moment la conacul de jos. Dacă Damian rămăsese acasă, trebuia să fie un motiv foarte important şi asta însemna că trebuie să merg cât mai repede la palat. Probabil că din acelaşi motiv îmi scrisese şi Malakai, fiindcă Damian era deja acolo.

      —  Ar fi bine să stai pe lângă Ametist, îi sugerez eu lui Rose. Conacul lui Damian este un loc mai sigur.

      —  Iar tu tot dispari şi apari, Rose îmi spune. Nu ştiu niciodată când eşti acasă.

      —  Treburile coroanei îmi ocupă mai mult timp decât ai crede.

      Rose lăsă privirea în jos şi înţelege ce îi zic, deşi nu puteam să îi explic unde anume dispăream şi ce făceam pe acolo.

      —  Te întorci la conacul îngerilor? o întreb.

      —  Da, i-am promis lui Ametist că revin.

      Îi zâmbesc uşurată, iar Nina îi aduce o farfurie cu mâncare şi ei. Chiar dacă mă durea să recunosc, Rose reprezenta o piedică dacă tot stătea prin conacul meu. Nu s-ar lăsa până nu află unde dispar şi nu o pot pune într-un asemenea pericol. În ceea ce noi suntem implicaţi este foarte periculos, dar îi puteam face faţă. Rose este o piesă mai slabă aici şi nu vreau să ştiu că o pot pierde.

*

      Trecerea bruscă mă face să îmi pierd echilibrul pentru o clipă. Încă eram slăbită şi nu îmi place! Trebuia să fiu destul de puternică ca să suport orele ce au să vină. În prezenţa lui Malakai trebuia să am mereu garda sus şi o foarte mare concentrare. Îmi lipsesc amândouă!

      —  Dacă eşti nemuritor crezi că nu ai nevoie de mâncare?

      Îmi scutur capul, fiindcă trebuia să scap de senzaţia oribilă şi aud vocea lui Lapis de undeva de pintre rafturi. Părea să fie autoritară.

      —  Chiar aşa!

      Asta era vocea lui Malakai şi se vedea că îi răspunde cu multă ironie în ton. Probabil o să o enerveze pe Lapis, dar nu am de gând să intervin. Mă plimb prin faţa oglinzii şi mă îndrept către barul cu băuturi. Dau să îmi pun un pahar, dar realizez că îmi va face mai mult rău aşa că renunţ. Malakai avea nişte apă pe aici şi nişte gheaţă, aşa că asta va funcţiona.

      —  Eşti martir? Lapis se aude întrebând pe un ton grav.

      Zâmbesc destul de evident şi mă bucur că nu pot fi observată, fiindcă cei doi erau pierduţi prin rafturile bibliotecii. Aveam motivele mele pentru care o iubeam pe femeia asta.