Coroana întunericului

Capitolul 21: Damian

      Sunetul picăturilor de ploaie, într-o zi răcoroasă de toamnă, era singurul care umplea întreaga linişte din birou, însă nu este destul de puternic să reducă la tăcere toate gândurile care îi împuiau mintea.

      Îşi încrucişează mâinile pe birou şi aruncă o privire în jur, de parcă acum ar observa ceva diferit faţă de infinitele dăţi când îl privise. Cele două uşi ale încăperii erau chiar în faţa lui, la mare distanţă. Nu erau greoaie şi impunătoare, cum sunt cele din palatul îngerilor. Cele de aici sunt uşoare şi elegante, în mare parte din geam semiopac, cu un lemn alb care înconjoară sticla.

      El avea un şemineu, pe undeva pe un perete, dintr-o cărămidă cenuşie, cu câteva poze etalându-se pe el, ca să îi amintească că el încă are un suflet şi nu trebuie să renunţe la el. O bibliotecă cochetă era lângă şemineu, iar pe celalt perete, o vitrine cu băuturi scumpe stătea la loc de cinste. Fereastra era în spatele lui, aşa cum părea să fie şi în biroul din palat, căci lumina părea să îi dea o aură misterioasă atunci când discuta față în faţă în această încăpere.

      Oftează şi renunţă fără să ezite. Trebuia să ştie ce discutau Ekaterina şi Malakai şi nu avea de gând să mai stea o singură secundă blocat în conacul pământean. Se ridică din scaun şi inspiră adânc. Îi va lua ceva energie, dar cineva trebuie să le amintească celor doi că există şi o inimă de care să ţii cont.

      Două ciocănituri scurte îl fac pe Damian să se oprească chiar înainte să se teleporteze şi se uită surprins la uşa care se deschide larg şi la servitorul din mijlocul ei.

      — Aveţi o vizită, Alteța Ta! vocea groasă a santinelei spune.

      — Nu e nevoie să fim aşa formali!

      O siluetă se strecoară destul de uşor pe lângă gardă şi închide uşa în urma ei, zâmbindu-i bărbatului serios. Damian încă rămâne în confuzie în timp ce umbra de un roz pal, a pantalonilor ei din stofă, se plimbă prin încăperea lungă şi îşi lasă geanta pe unul din scaunele din faţa biroului.

      — Ce faci aici? Damian întreabă.

      — Acum o zi îmi spuneai să nu mă pun în pericol, Rose se îmbufnează, iar acum nici nu mă vrei aici. Înţeleg.

      Ea spune foarte calm, ca şi cum ar trata o afacere şi îşi ridică geanta luând-o din loc.

      — Rose, Damian îşi revine, stai jos!

      — Nu îmi place tonul tău!

      Rose se întoarce pe călcâie şi îşi aruncă geanta pe fotoliu, în timp ce paşii ei se îndreaptă către vitrina cu băuturi. Mâinile ei fine deschid uşile de sticlă, iar Damian ajunge în următoarea secundă lângă ea, luându-i sticla, pe care o alesese, din mână.

      — Nu mă mai trata ca pe un copil!

      Supărarea ei părea să fie reală, fiindcă ochii verzi îi ardeau supărător sau poate era doar din cauza bluzei roşii, care îi scotea în evidenţă. Ce este însă sigur, e că făcea un contrast superb cu părul ei lăsat pe spate.

      — Încetează să mai fii unul! Damian îi spune.

      El oftează în cele din urmă şi ia două pahare pe care le duce pe birou. Deschide sticla de coniac pe care o alesese el şi toarnă câte puţin, ducând paharul ei mai aproape de fotoliul în care se aşezase.

      Când Damian se pune în cele din urmă pe locul său de la birou, lumina care trece prin fereastra îl îmbrăţişează pe acesta. Le dă strălucire firelor sale de păr negru şi îl înconjoară ca o aură sfântă. Rose se uită un moment la el, de parcă razele soarelui bolnav îl făceau să pară un vechi înger, de pe vremea când păcatul nu le întunecase aripile.