Coroana întunericului

Capitolul 18: Damian

      — La naiba! Damian strigă. V-a văzut?

      — Sper că nu.

      Damian oftează lung şi îi face semn lui Sebastian să îi urmeze sus. El rămân în spate, gândind fiecare scenariu oribil care se putea întâmpla atât din cauza lui Lucius cât şi a Ekaterinei. Nici măcar nu ştia ce ordine avea demonii. Ce naiba le spusese Kai să facă şi până unde aveau voie să meargă? Ar fi trebuit să fie acolo, lângă ea şi să aibă grijă ca aşa ceva să nu se întâmple! Trebuia să fie acolo! Are dreptul să fie acolo, pe câmpul de luptă şi nu e un secret că el nu va ţine niciodată cu cerul.

      Când ajung sus, uşile conacului se trântesc de peretele salonului de parcă furtuna însăşi ar fi intrat pe uşă, iar sunetul loviturii se reflectă puternic în ecoul încăperii. Ekaterina intră în paşi apăsaţi, de parcă fiecare mişcare a ei ar putea sparge marmura în mii de bucăţi. Privirea ei se întunecase în întregime şi părea să dea foc întregului conac. Nu priveşte decât către scări şi le urcă fără a spune o vorbă.

      Nu era de bine...

      — Du-i în salon, Damian îi şopteşte lui Rose. Mă întorc repede.

      Ekaterina se îndreptase direct către biroul de la ultimul etaj. Când Damian intră încet pe uşă, ea nici nu îşi ridică privirea. Stătea pe scaunul tapisat special pentru regii Malikov, cu capul sprijinindu-se în mâinile ei încordate. Era cuprinsă de o întreagă furtună de gânduri şi sentimente întunecate. Trebuia să fie însăşi furtuna, dar părea să fie luată pe sus, fără să aibă puterea de a se împotrivi.

      Gândul că ar fi putut să pună mâna pe Lucius, chiar atunci, îi alimentează setea înnegurată de răzbunare. Dar vocile limpezi îi spun că s-ar fi descoperit cu totul, stricând tot ce se chinuie să construiască chiar înainte să se înalţe. Poate ar fi avut posibilitatea să oprească totul acolo, înainte să înceapă sau putea doar să îi pună în pericol pe toţi cei cărora le promisese protecţie.

      Trebuia să se pună pe picioare, trebuia să se asigure că ceilalţi sunt bine, avea atât de făcut şi totuşi nici un strop de putere sau voinţă în ea. Trage în continuare de ceva ce nu există în ea. Trage în van, fiindcă nu are nimic de care să se agaţe.

      Damian se aşează în linişte pe scaunul din faţa biroului şi rămâne în tăcere, fără să disturbe liniştea absorbitoare din încăpere. Prezenţa lui îi aminteşte Ekaterinei ca o străfulgerare rece prin tot corpul ei.

      — Trebuie să îi scriu! ea caută buimăcită praful de nori.

      — Să fii precaută cu locul unde o trimiţi, Damian îi sugerează.

      Ekaterina dă ușor din cap asigurându-l că deja s-a gândit la asta. Va trimite scrisoarea pe biroul din dormitorul lui, unde Malakai nu lasă pe nimeni să intre. O va citi când toate vizitele vor lua sfârşit, fiindcă Ekaterina era sigură că Azur şi Lucius aveau să îl viziteze chiar în momentul ăsta.

      Prezenţa lui Damian o liniştea într-o măsură pe care nu o poate înţelege, dar îi dă pace. Privirea lui sinceră îi aminteşte de încrederea nemărginită pe care el o are în Malakai şi o face pe ea să înţeleagă că Malakai gândea mereu spre binele întregii situaţii. Trebuie să se convingă pe sine că ce urma să face era cu adevărat necugetat şi demonul prinţului a apărut la momentul potrivit.

      — Ce s-a întâmplat acolo? Damian întreabă după ce regina trimite scrisoarea.

      — Am vrut să văd accidentul cu ochii mei, să mă asigur că totul merge aşa cum trebuie.

      — Înţeleg, Damian se lăsă pe spate aşteptând continuarea.

      — Mi-am ascuns motocicleta aproape de şosea, iar când am ajuns acolo, Sebastian mi-a sugerat că ceva e ciudat în aer.

      — Am auzit de la el că Lucius aştepta în pădure.

      — Idiotul nu a avut un gram de remuşcare în el! Motocicleta îi era în flăcări şi roţile îi lăsau urme pe asfalt. A dat un spectacol pe cinste acolo.

      — V-a văzut? Damian întreabă.

      Ekaterina se opreşte un moment. Fusese atât de cuprinsă mai întâi de dorinţa de a-l prinde pe Lucius şi a-i simţi ultima suflare, iar mai apoi de toată avalanşa de bine şi rău din mintea ei încât uitase complet. Trebuia, totuşi, să uite sau pur şi simplu să treacă cu vederea, fiindcă nu avea nevoie de o altă disturbare sau să pună întrebări care nu îşi au rostul.

      Sărutul fusese doar o improvizaţie de moment şi nu îi va acorda o mai mare atenţie aşa cum spera să facă şi Sebastian fiindcă înţelege, la fel de bine ca ea, că au chestiuni mai importate care le atârna pe umeri.

      Trebuia să afle cât de multe văzuse Lucius şi dacă a crezut întreaga piesă pe care i-au pus-o în faţă. Trebuie să fie pregătită pentru reacţia lui Lucius atunci când va afla că i s-a întins o capcană şi să decidă cu Malakai ce vor face în continuare. Erau atâtea de hotărât...

      — Nu, Ekaterina îi răspunde lui Damian.

      El observase o uşoară schimbare în starea ei, fiindcă avea simţurile pornite. Încerca să citească cât de mult poate, fiindcă nu va primi răspunsuri clare de la Ekaterina.

      Era un haos în ea, dezlănţuit fără ezitare. Dar observase o schimbare. O linişte scurtă şi o îngrijorare copilăroasă după aceea o întreagă furtuna. Aceeaşi ceaţă cenuşie se instalase din nou la scurtă vreme.

      — Şi atunci ce s-a întâmplat? el o ațintește cu o privire pe care ea o mai văzuse de multe ori.

      — Mă citeşti cumva? Ekaterina se răsteşte la el.

      — Aş avea altă şansă să scot ceva de la tine?

      — Nu ştiu ce s-a întâmplat! Ekaterina se dă bătută. Când l-am văzut acolo, cu flăcările lui idioate şi mi-l imaginăm cum zâmbeşte triumfător, m-am întunecat. Voiam doar să îl prind şi să termin totul, acolo! Să mă plimb cu un cuţit chiar în jurul gâtului său. Înţelegi?

      — Ai pierdut controlul? Damian întreabă ştiind deja răspunsul.

      — Pentru o secundă, ea mărturiseşte.

      — Şi ce s-a întâmplat apoi?

      — Demonul fratelui tău mi-a tăiat calea.

      Ekaterina o spune ca o uşurare, făcându-l pe Damian să fie chiar mai confuz decât la început. Ea ar trebui să fiarbă în sine, plină de ură pentru cel care o oprise, însă pare să se fi împăcat cu sine. Poate că realizase că a fost mai bine. Dar, de ce o oprise? Doar nu îl protejase pe Lucius? Fratele lui nu ar fi fost atât de naiv încât să le ordone demonilor să îl şi păzească pe cerber sau mai rău, pe elf!

      — De ce te-a oprit? Damian întreabă cu reţinere, fiindcă nu era sigur dacă vrea să ştie răspunsul.

      — Fiindcă avea ordine de la Kai să nu mă lase să fac ceva necugetat, ea pune accent pe ultimul cuvânt.

      Damian se lăsă pe spate, fără să poată să îşi oprească acel zâmbet larg şi se uită la privirea serioasă a Ekaterinei. În cele din urmă, se luminează şi ea văzându-i fericirea din ochi şi schiţează un zâmbet scurt, în colţul gurii.

      — Trebuie să recunoşti, fratele meu e un geniu! el spune în glumă.

      — Niciodată! Ekaterina îi mărturiseşte.