Coroana întunericului

Capitolul 18: Damian

      — Şi acum ştiu că e o promisiune pentru răzbunare, Damian spune, făcută acum mult timp. Şi depinde de ea dacă lasă acea ceață să îi umbrească gândirea sau o izgoneşte.

      — De unde ştii asta sigur? Rose îl întreabă cu optimismul ei nezdruncinat.

      Fiindcă văzuse, voia să îi spună, dar nu îşi poate permite. Fiindcă era o ceață mai blândă, însă familiară cu cea care pusese stăpânire peste Malakai în ziua în care îşi privise măreţele aripi negre prăbuşindu-se pentru totdeauna, la fel ca cea care îl îmbrăţişase pe Lucius acum câţiva ani, tot atunci când începuse să devină întruchiparea aroganței, desfătându-se cu dezmăţ. Era o perdea cenuşie, întinsă pe sufletul multor persoane pe care le zărise, dar cărora nu le acordase atenţie.

      — Doar ştiu, Damian oftează. Deci promite-mi că nu te vei mai pune în prima linie de acum înainte!

      — Doar pentru că nu posed putere, sau nu pot să zbor sau mai ştiu ce, nu înseamnă că nu sunt la fel de importantă că orice alt moştenitor! Rose îi strigă. O să lupt lângă Ekaterina atâta vreme cât încă respir.

      — Ştii prea bine că reprezinţi o mişcare sigură dacă Lucius se decide să o atace direct pe Ekaterina!

      — Atunci îmi voi accepta soarta. Până atunci, nu am de gând să stau în spate.

      — Dumnezeule, Rose! Damian gesticulează exasperat. Ştiu că nu îţi doreşti să ajungi în momentul ăla, în care trebuie să priveşti moartea în ochi! Doar...

      — Unde e fratele meu? o voce disperată îi întrerupe.

      Luna era în mijlocul tunelului, probabil apărând în timp ce ei se certau. Părea epuizată de atâtea transformări rapide, iar privirea părea să îi fie împietrită. Respira prea repede, iar vocea îi suna îngrijorată. Îşi caută fratele cu ochi disperaţi şi nu reuşea să dea de el, fiindcă Sebastian nu se întorsese cu Damian şi Rose.

      — A rămas cu Ekaterina, Damian îi spune pe un ton cald. Trebuie să se întoarcă în orice clipă, mai bine am merge sus.

      Luna aprobă din cap din depărtare şi se întoarce cu paşi înceţi către ieşirea din tunel, unde Selena îi aştepta. Damian nu mai aruncă nici o privire în spate, dar îi prinde strâns mâna lui Rose şi o trage după el, asigurându-se că de data asta face şi ce vrea el.

      Luna o ia de mână pe Selena când ajung la ieşirea din tunel şi îi oferă un sprijin, iar Damian o lăsă pe Rose să meargă în faţa lui. Trebuia să se asigure că nu lasă pe nimeni în spate şi le priveşte urcând fiecare câte o treaptă pe scările vechi, în paşi înceți, toate epuizate de la presiunea întregii nopţi.

      Ecoul unui lung urlet umple toate tunelurile şi atrage privirile tuturor. Paşii apăsaţi ai unui animal încep să se audă în depărtarea pe care nu o puteau vedea şi se opresc pentru un moment. Sebastian iese din culoar cu respiraţia greoaie, încercând să îşi tempereze inima care gonea în pieptul lui de la graba în care se întorsese.

      Luna coboară în grabă cele două trepte pe care le urcase şi îl îmbrăţişează strâns pe fratele ei, respirând liniştită acum că el este teafăr. Damian mai aşteaptă un moment, însă nu o poate zări pe Ekaterina. Nu e bine!

      — Unde este Ekaterina? el întreabă cu privirea îngrijorată către Sebastian.

      — Cred că Lucius voia să se asigure că totul merge bine şi aştepta în pădure. Ekaterina a mers pe urmele lui.