Coroana întunericului

Capitolul 17: Selena

      — O punem în prima linie, în plin pericol? Ekaterina îşi aminteşte când Damian întrebase asta.

      — Demonii nu o vor slăbi din priviri pe Selena, regina îi răspunsese. Sunt sigură că Lucius îi va pune să se asigure că ea este în maşină la momentul oportun.

      — Atunci eu voi fi lângă ea, Damian se opunea cu încăpăţânare.

      — Nu putem risca ca demonii fratelui tău să te recunoască, Sebastian îi spusese.

      — Vei rămâne în tuneluri să te asiguri că Luna o aduce în siguranţă pe Selena, Ekaterina îi propusese.

      — Eu mă descurc, serios! Rose îl asigurase şi abia atunci se supusese.

      Din umbra coroanelor încă pline de frunze, Ekaterina era cu simţurile pornite, experimentând până în măduva oaselor vibraţia pe care demonii o transmiteau prin prezenţa lor. Erau aproape, respirându-le în ceafă şi aşteptând să îşi execute ordinele şi speră că acum erau cu ochii pe Rose, neştiind că prinţesa vrăjitoarelor nu este sub acel voal.

      Paşii Ekaterinei se îndreaptă lenţi către Rose, de parcă ar fi o altă seară obişnuită, fără să dea de bănuit că presiunea acestei nopţi o zdrobeşte. Se înclină adânc în faţa ei, de parcă ar fi o slujnică în fata prinţesei sale şi rămâne lângă ea, fără a scoate o vorbă, fiindcă nu ştia de unde poate fi auzită şi de către cine.

      O altă pelerina, o fantomă în veşminte negre se apropie şi rămâne în cealaltă parte a lui Rose, fără a scoate un sunet. În depărtare, pe fundalul cufundat în linişte, se aud câteva urlete uşoare de lupi, semn că Selena era cea care se aşezase lângă ei. Gemenii o aduseseră în siguranţă.

      Celelalte vrăjitoare nu smucesc măcar o privire, căci urletele erau obişnuite, în special la luna plină, fiind învecinate cu proprietatea lupilor. Alt hăulit al unui lup mai bătrân se aude în depărtarea pădurii, mai adânc în fiinţa ei, de pe domeniul lor, urmându-i altul la rândul lui ca într-un cor al nopţii.

      Stabiliseră împreună cu toţi moştenitorii că gemenii vor colinda pădurea în forma lor de lup, pentru a nu risca să fie observaţi şi aşa au şi procedat.

      Ritualul începe cu toate vrăjitoarele adunate în jurul unui imens cerc, cu cântece intonate într-o linie melodică veche. Cuvintele în latina străbună încep să îmbrăţişeze melodia într-o atmosferă pătrunzătoare. Sentimentul era resimţit până în adâncul sufletului, cotrobăind fără încetare, fără a vrea să te părăsească. Vrăjitoarele intensifică vrăjile, flăcările focului unduindu-se şi înălţându-se către cer cu fiecare şoaptă a lor. Ramurile copacilor încep să danseze în bătaia vântului care priveşte cu reţinere. Frunzele erau purtate pe braţele acestuia, dansau împreună cu pelerinele lor subţiri, mânate de aceeaşi briză puternică. Mâinile femeilor se ridică către nevăzutul cerului, iar faţa lor caută razele lunii, în timp ce cântecele cufundau pădurea într-o armonie sinistră.

      Şoaptele se opresc brusc. Vântul încetează, iar frunzele cad neputincioase pe iarba rece. Mâinile vrăjitoarelor cad cu rapiditate, fără a se desprinde din strânsoarea puternică în care erau legate una de alta. Ritualul luase sfârşit.

      Ceva începe să umble cu emoţie prin Ekaterina, căci de acum începea spectacolul şi nu îşi permiteau să facă greşeli. Îşi stabiliseră locurile şi planul exact. Dacă apărea ceva? Orice ar fi, nu îşi va permite să eşueze şi va avea curând ghearele înfipte în gâtul acelui cerber şi va servi sângele amar al elfului.

      — Foc! una din femei strigă cu dispărere.

      Fetele îşi întorc capul cu rapiditate şi văd pădurea din jurul lor cuprinsă de un infern insuportabil. Flăcările înghiţeau flămânde întreaga pădure din jurul poieniţei. Ekaterina zâmbeşte în sinea sa şi oftează uşurată. Gemenii îşi făcuseră partea, fiindcă aveau nevoie de o distragere în timp ce o scot pe Selena din pădure.