Coroana întunericului

Capitolul 16: Malakai

      De unde ştia că era acolo? De ce era aşa calm? Malakai era mereu calculat, trebuia să îşi aducă aminte asta, deci nici el nu îşi permite să iasă din tipar.

      Fiecare indiciu, fiecare gând şi imagine îi revin în minte, cu mai multe întrebări decât poate număra. De ce îi ascunseseră de fiecare dată planurile lor? De ce trebuiau să se afunde atât de adânc în propria lume, doar a lor, de parcă cineva îi va trăda la fiecare pas pe care îl fac spre a deschide porţiile? De ce uitaseră unul de altul cu desăvârşire doar pentru a se alia acum? Cum puteau să ascundă totul cu atât uşurinţă, chiar şi acum? Cum se puteau detesta în asemenea fel şi totuşi, să fie unul de partea celuilalt? Damian nu înţelegea absolut nimic din ce se petrecea în preajma lui.

      Oglinda se deschide încet, Damian ezitând cu fiecare secundă să iasă. Uşa se închide în spatele lui şi rămâne proptit în loc câteva momente. Ochii lui Malakai parcă îi zâmbeau amuzaţi de toată această situaţie, însă figura îi era serioasă, nu trăda nici o emoţie. Ekaterina stătea sprijinită de masa cu băuturi, plimbând muchia paharului pe buza ei inferioară. Privirea îi era feroce, de parcă şi-ar pândi prada cu răbdare.

      Doi lei flămânzi, înconjurându-l din ambele părți, aşteptând în linişte să poată sării la gâtul prăzii şi să o omoare pe loc.

      — Vina noastră că nu ne-am putut sincroniza de data asta, Malakai recunoaşte cu un ton plictisit. Deci stai jos! mâna lui arătă către canapele. Avem nişte explicaţii de dat.

      Damian dă din cap şi se îndreaptă către canapele. Malakai se aşează în faţa lui şi se uită rece către Ekaterina, de parcă i-ar ordona prin violetul glaciar. Ekaterina îi întoarce privirea şi Damian presimţea că mai este doar o simplă linie până ca negrul ei să se transforme într-un sângeriu înnegurat, dar în final se aşează lângă Malakai, fără să îşi exprime nevoia de a-i strânge gâtul în mâinile ei.

      — Pereţii acestui palat au auzit mult prea multe, Ekaterina se uită serioasă către Damian, deci sper să nu fii tu vocea care le spune povestea! ordonă rece.

      — De asta nu aţi avut niciodată încredere în mine? Damian pufneşte pentru el. Fiindcă o să vorbesc din greşeală?

      Când nu au avut încredere în el? Ekaterina şi Malakai se întreabă acelaşi lucru. Au făcut tot ce le stă în putinţă să îl protejeze de tot acest întuneric al lumii în care ei trăiesc, fiindcă dacă întunericul ţi-a lăsat urmele ghearelor lui pe pielea ta, nu ai cum să îi mai scapi din mreje. Amândoi ştiu asta, amândoi nu vor ca asta să i se întâmple lui Damian.

   — Eşti impulsiv, Malakai răspunde imediat cu un ton adânc. Crezi că nu am încredere în fratele meu că nu o să vorbească? Gândeşte-te pentru o secundă! Îngerii sunt cei mai puternici din cer, iar vampirii de pe pământ. Ekaterina e deja regina şi nici ea, nici eu, nu ne permitem să avem o slăbiciune şi tu eşti singura noastră nenorocită de slăbiciune!

      Desigur, părinţii perfecţi pe care Damian nu i-a avut vreodată! Tot ce făceau putea fi justificat prin simplul fapt că voiau să îl protejeze. Nu mai era un copil şi nu avea nevoie de protecţie! Ştia să aibă grijă şi singur de el.

      — De ce, mă rog, ar trebui să devin eu cel care îi trage în jos pe măreţii conducători ai întregii lumi? Damian se revoltă.

      — Măcar o dată în viaţa ta, Ekaterina ridică totul către Malakai observând impulsul de a porni un război cu fratele său, lasă-mă să vorbesc!

      Malakai îi aruncă o privire înnegurată, iar apoi se lăsă pe spate, cedându-i ei cuvântul. Oftează lung, arătându-şi nemulţumirea, dar regina nu îi mai acordă atenţie.