Coroana întunericului

Capitolul 15: Damian

      Biroul era mai organizat acum, decât pe vremea când regele îl avea în posesie. Într-un colţ, scoasă în faţă, probabil pentru a o avea la îndemână, era o cutiuţă. Damian măreşte ochii şi se uită cu atenţie la ea.

      — Să înţeleg că ai avut iar o dispută cu fratele tău?

      Întrebarea Ekaterinei îl trezeşte brusc şi aruncă o privire la ea, în timp ce se întoarce la birou.

      — Nu că ar fi ceva nou, Damian îi răspunde.

      Se întoarce la locul lui şi aruncă o ultimă privire la cutiuţă. Era dintr-un lemn maroniu cu câteva linii ondulate, de culoarea mierii, trecând prin el. Avea un căpăcel cochet şi în interiorul lui era amplasată o piatră de chihlimbar cu un fluture prins pe vecie în ea, un fluture cu aripi albastre, din câte putea observa.

      Doar nu... 

      Ekaterina se aşează pe scaunul ei, iar Damian îşi ia privirea de la cutie, afundându-se în paharul cu băutură. O învârte în cerc de pereţii de sticlă, în timp ce privirea îi era pierdută.

      Era praf de nori şi era sigur de asta, fiindcă el şi Malakai aveau o cutie identică pe care o foloseau pentru corespondenţă.

      Probabil că e pe acolo de când răposaţii regi comunicau cu părinţii lui. Dar cutia are capacul deschis şi îşi are locul în faţă, unde o putea accesa. Oare Ekaterina să nu se fi atins de ea din pură încăpăţânare? Nu, nu avea cum.

      Poate că praful de nori era un mod mai sigur de a trimite corespondenţa între moştenitori. Dar Ekaterina ştie prea bine că praful nu funcţionează decât a trimite din lumea de jos în cea de sus sau invers. Dacă îl foloseai pentru a trimite corespondența doar între pământ sau doar între cer, praful se risipea şi scrisoarea se pierdea undeva pe drum, făcându-se scrum.

      Şi atunci îl loveşte... Liniştea se lăsase peste amândoi, căci Ekaterina îşi savura băutura, iar Damian se cufundase în cel mai groaznic coşmar al său. Tot ce putea gândi acum era că Malakai şi Ekaterina corespondau.

      În primul rând, de când începuseră să îşi vorbească din nou? În al doilea rând, de ce o făceau pe la spatele lui?

      Ceva începe să se lege acum, în mintea lui Damian. Acea noapte furtunoasă în care gărzile le interziseseră pentru prima dată să urce la regină... Nu avusese niciun sens, însă Ekaterina le mărturisise dimineaţa că a ieşit la o plimbare. Acum că se gândeşte, o plimbare în miezul nopţii, fără gărzile ce o păzesc de când era o mică copilă, într-o pădure plină de pericole de care e conştientă, nu are nicio logică.

      I-a mărturisit că are nevoie de el pe pămânat, desigur! Să stea cât mai departe de cer, pentru a nu putea afla micile lor întâlniri. Dar de ce el nu trebuia să afle?

      Informaţiile pe care Ekaterina le ştia sunt destul de amănunţite şi importante. Nici într-un secol nu putea să afle asta doar cu nişte spioni. Iar Malakai susţinând sigur că nu a observat niciun vampir, nu se leagă deloc. Se pare că s-au sincronizat prost.

      Damian îşi ridică privirea către Ekaterina cu o privire rece, săgetată de mii de gânduri întortocheate şi încearcă să pară nonşalant.

      — Dar ştii? o întreabă el. Încă nu pot să cred că el chiar a acceptat pur şi simplu alianţa. Fratele meu nu e aşa şi nu mă voi lăsa până nu îi demonstrez asta.

      Ekaterina lasă paharul jos şi ezită câteva momente să îl privească în ochi.

      — Nu crezi că e mai înţelept să îl laşi să descopere singur că a greşit? Ekaterina îi sugerează.