Coroana întunericului

Capitolul 14: Damian

      Uşile mari ale bibliotecii se deschid subit după o vreme îndelungată şi se trântesc după ce Malakai păşeşte prin acestea. Privirea lui era mai înnegurată ca niciodată şi abătută. Nu aţinteşte decât barul cu băuturi şi Damian decide să îi dea câteva minute. Ceva nu era bine.

      Firele rebele a lui Malakai îi atârnau uşor peste faţă şi îşi şterge sudoarea de pe frunte. Damian îl analizează din cap până în picioare. Mâna lui era încordată pe paharul acela, încât s-ar fi putut sparge în orice secundă. Ar fi dat orice să îi poată vedea palmele, fiindcă îşi înfigea unghiile în carnea lor pentru a diminua gândurile întunecate cu durere fizică. Acelaşi prost obicei, pe care el şi Ekaterina îl adoptaseră, deşi Malakai era conştient că el nu se vindecă în felul în care o făceau vampirii.

      Damian se ridică încet de pe canapea, conştient că fratele lui l-a zărit din minutul în care a intrat pe uşă, însă a preferat să îl ignore pentru o clipă. Cu cât se apropia mai mult de el, simţea un miros slab de fum. Cerberi! La naiba, Malakai! Îşi spune Damian în mintea lui. Se pare că ia în serios treaba asta cu alianţa şi această apropiere de Lucius nu îi place deloc lui Damian. Nu sună bine nici pentru războiul ce are să înceapă. Dacă cerberii știau că îi au pe îngeri lângă ei necondiţionat, vor deveni şi mai îngâmfaţi. Vor crede că deja au lumea la picioare.

      — Nu ar trebui să fii pe pământ? Malakai întreabă cu privirea în paharul lui. Poate că voi decide subit că vreau capul ei.

      Malakai spune ironic acestea, cu un ton rece, în timp ce se îndreaptă spre canapea şi se lăsă pe spate. Ceva îl epuizase, constată Damian. Şi părea mai uşor să fie iritat, să spună cuvinte amare, decât să îşi lase acum garda jos, fiindcă nu mai putea să o ridice decât foarte greu. Damian înţelege acestea şi se aşează pe canapeaua din fața fratelui său, în linişte.

      — Ekaterina are o mulţime de treburi, Damian îi spune. Coroana e deja pe capul ei.

      O spune de parcă ar trebui să însemne mult mai mult, deşi era cu totul altă specie. De parcă Malakai ar trebui să îi ofere mai mult respect, ca şi cum coroana ar însemna puterea nestăpânită a Ekaterinei. Erau doar vorbe în vânt sau era o trezire la realitate, că Ekaterina nu mai este mica prinţesă libertină, ci o regină în toată firea? Nu o marionetă a coroanei, ci o purtătoare a ei, cu o mână de fier ce conduce vampirii şi cu o sete de răzbunare în loc de sânge.

      — Nu vezi că cerberii nu îţi fac bine? Damian întreabă.

      Malakai face contact vizual cu fratele lui într-o privire fixă, opacă. Nu îl lasă să vadă prin el nici măcar puţin.

      — Eşti aşa sigur că am fost în preajma lor?

      — Dacă eu nu te cunosc, atunci cine? Pot conecta câteva lucruri.

      Malakai dă uşor din cap, aprobând pentru sine şi şi-l lăsa pe spate. Picturile de pe tavanul bibliotecii păreau să nu mai aibă acum niciun sens, fiindcă totul se învârtea cu el.

         Damian realizează spusele Ekaterinei. Avusese informaţii că cerul era prea ocupat să supravegheze pământul şi se pare că aşa fusese. Înseamnă că şi elfii li se alăturase pentru aceste ceasuri şi ceva se întâmplase. Dar ce era acel ceva? Nu! Damian nu vrea să ştie şi nici nu îi va dezvălui nimic lui Malakai. Nu doreşte să devină, cu mâna lui, piesa din mijlocul celor doi. Dacă le e sortit să se întâlnească pe câmpul de luptă, atunci aşa să fie!

      — Serios, de ce eşti aici? Malakai întreabă liniştindu-se.

      — Nu era locul meu pe pământ astăzi, Damian îi spune.