Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 7

   Iapa fornăia neîncetat, iar tropotul copitelor sale pe pământul tare ca piatra parcă era un fel de a arăta vântului cât de dornică era să primească o briză răcoroasă care să-i alunge transpirația de pe trupu-i musculos.

   Lamarei își scutură capul. Coama albă biciui aerul și sperie muștele care voiau să i se ospăteze din sudoarea sărată. Rhyion își luă o mână de pe hățuri și îi mângâie liniștitor gâtul, apoi privi în zare, la pădurea ce părea că nu se mai termină. Deși codrul era umbrit de coroanele bogate ale arborilor și copacilor seculari, nădușeala îi lipea și lui hainele de piele. Se aplecă și luă plosca agățată de harnașament, îi înlătură dopul de plută și bău cu nesaț din apa ce nu mai era atât de rece ca înainte.

   În stânga lui, la câțiva pași depărtare, Narradel făcea același lucru. Părul lui lucios și lung era fleașcă, deși îl prinsese cât de sus putea. Rhyion și-l simți pe al său lipit de ceafă și de tâmple.

   — Mereu e așa cald în Kattianon? își auzi tovarășul întrebând.

   Primi răspunsul de la mâna dreaptă a prințesei Ianthine, care își trase calul mai aproape de al lor.

   — Numai în sezonul secetos. Marea lui Ogeboro nu prea aduce vânturi reci pe aici. Le trimite în Ținuturile Feral. Unii spun că e felul lui de a ne pedepsi pe toți: pe unii cu secetă, pe alții cu furtuni.

   — Cine e Ogeboro? Narradel întrebă iar.

   — Depinde pe cine întrebi, ai să auzi lucruri diferite. Că e primul elf apărut pe Pământ, că e un spirit care s-a refugiat în ape... Cine știe? Surane ridică din umeri.

   Rhyion își șterse sudoarea de pe frunte cu podul palmei. Își îndreptă atenția spre Ianthine, care mergea tăcută în fața alaiului, părând a fi atentă la tufișurile ce păreau mișcate de creaturi invizibile, ca și cum cineva ar fi tras cu urechea la discuțiile lor. Cu toate astea, era sigur că elfa îi ascultase tot timpul, chiar dacă nu scosese niciun cuvânt de când plecaseră din Austreverg.

   — De ce aveți o coroană de spini? puse întrebarea. De ce nu din aur sau din obsidian?

   Urmări cum Surane privi prințesa, neștiind dacă avea voie să le destăinuie acest lucru. După o lungă perioadă de tăcere, în care numai ropotul cailor se auzi, cea din urmă își umezi buzele și începu să vorbească:

   — E printre singurele lucruri pe care am reușit să le salvăm din Ținuturile Feral. Se spune că e făurită dintr-un copac care părea că ascunde în trunchiul său întreaga lume. Atât de măreț era. Alții cred că arborele e casa divinităților. Cu mii de ani în urmă, zeii s-au războit între ei, iar cei care au fost răpuși s-au transformat în păsări măiestre. Crengile copacului erau mereu împânzite de ele. Dar asta poate să fie doar un basm, din moment ce nimeni nu l-a zărit cu proprii ochi. Cu toate astea, sărbătorim păsările sahele și fresaie. Elfii din Ținuturile Feral cred că sunt zeii reîncarnați.

   Rhyion dădu din cap. Știa acest lucru, bineînțeles. Ar fi știut și felul în care cei trei elfi de lângă el ar fi murit și care ar fi fost ultimele lor cuvinte dacă ar fi vrut – până la urmă, el era una dintre cele mai vechi forme de existență din întreg universul, creat înaintea pământului, înaintea apei, înaintea cerului. Înaintea tuturor. Dar se plictisise să își petreacă restul zilelor nesfârșite cunoscând fiecare secret al lumii, fiecare gând. Cunoscând totul. Așa că îndepărtase această parte atotștiutoare a sa într-un colț întunecat și sumbru al ființei sale, preferând să se lase surprins de soarta tuturor lucrurilor care îl înconjurau, până când i-ar fi venit timpul să își ducă la bun sfârșit misiunea. Ajunsese să își dea seama că era mult mai plăcut așa. Mult mai interesant. Mai provocator.