Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

i. Rhyion

》Rhyion

   Primul meluzin se numi Rhyion.

   I se dăduse să ia pacea din ținuturile de la miazăzi, unde creaturi superioare colcăiau mai mult decât oamenii simpli, patetici și muritori, așa că își construise trupul ca al unui elf și le studiase din umbră comportamentul: erau frumoși, puternici, grațioși și inteligeți.

   Timp de săptămâni, apoi luni și ani, Rhyion se amestecase printre numeroasele civilizații pe care le întâlnise, călătorise prin regate mai mici sau mai mari, mai sărace sau mai bogate, mânându-și calul spre castelele unde măreții regi și nobili îl primiseră cu brațele deschise și cu tronul drept jertfă. Fie că erau oameni, fie că erau elfi, suveranii își plecaseră de fiecare dată capul în fața lui și îi zâmbiseră când le șoptea în urechi sfaturi sau ordine pe care niciunul dintre ei nu le putuse refuza.

   Lăsa în urma lui molime pe care nici măcar cel mai iscusit vraci nu le putea alunga. Câteodată își înfrâna puterile în orașele sau în regatele care îi oferiseră coroana, ținându-și supușii puternici pentru războaiele pe care le dirijase cu pricepere și satisfacție. Armatele pe care le strânsese erau numeroase și bine organizate, astfel că rare erau momentele în care ținuturile pe care le cucerise cădeau pradă atacurilor vrăjmașilor. Arcul său era o armă mortală: acolo unde îi cădea săgeata, suferința și durerea trupească își făceau imediat prezența.

   Dar după ani întregi în care suveranii îi puseseră coroanele pe cap fără nicio ezitare și după numeroase momente care parcă se repetau la nesfârșit, Rhyion decise că acele ținuturi erau prea serbezi, prea ușor prădate de puterea sa, așa că își luă calul, Gloria, și înaintă spre miazănoapte.

   Traversă mări și țări, întâmpină frigurile nimicitoare ale munților falnici, nimici sate, trecu de Marea lui Ogeboro, până când corabia cu care călătorise acostă în Danele lui Varenquet. Portul era curat și îngrijit și nu mirosea a pește stricat sau a bere ieftină, așa cum întâlnise adesea. Oameni și elfi laolaltă se îmbulzeau spre străzile aglomerate ce duceau spre hanurile la care buzunarele hangiilor așteptau nesătule galbeni.

   Soarele încă era sus pe cer, iar cum meluzinul nu avea nevoie nici de hrană, nici de odihnă, își continuă drumul spre capitala Regatului Kattianon – Austreverg.

   Prăvăliile erau locurile preferate ale bețivanilor în care erau împrăștiate toate secretele și bârfele din lumea largă, iar Rhyion profită din plin de gurile slobozi ale acestora pentru a afla lucruri esențiale despre țara în care urma să își petreacă timpul distrugând și cucerind.

   Nu mai era nicio mirare pentru nimeni că regele elfilor, Filvendor Mazestar, dorea să cedeze tronul unuia dintre cei cinci copii ai săi, însă coroana de spini nu scursese nicio picătură de sânge din frunțile niciunuia, iar locuitorii regatului se temeau că nu era niciun moștenitor. Nu faptul că nu vor fi conduși de nimeni din dinastia Mazestar îi speria, ci războiul și haosul pe care l-ar isca prinții pentru suveranitate – căci, zeii știu, familia regală era însetată după sânge.

   Dar ei nu fuseseră acolo dintotdeauna. Mazestarii veneau din îndepărtatele Ținuturi Feral, de dincolo de Marea lui Ogeboro, și cuceriseră Kattianon în urmă cu 138 de ani, pe atunci o țară care nu cunoscuse mânia și puterea elfilor. Regatul fusese împărțit în cinci districte, câte unul în care fiecare prinț își ridicase propriul castel.

   Cârciumarii erau de părere că districtul Mennuttas, din nord, era cel în care se afla cel mai bun trai, căci era condus de primul născut, prințul Luvon, a cărui binecuvântare i-o dăduse Sythia, zeița adevărului. Nobilii afirmau cu tărie că districtul Rasseor era un model demn de urmat de către toate regatele, căci prințesa Lenera se ghida după zeița înșelăciunii – Tartia.

   Dar cei mai mulți își plecau genunchiul în fața prințesei Ianthine Mazestar, a doua fiică a regelui, cea despre care se credea că era protejata lui Osion, zeul morții și al haosului. Și nu era de mirare – districtul Selastenn nu cunoștea oameni fricoși, elfi necinstiți sau alte creaturi care să amenințe regatul. Nimeni nu avea curajul să o sfideze pe Ianthine: nu doar că i-ar fi tăiat în bucățele, dar nici nu erau capabili să facă un pas greșit fără ca aceasta să nu știe.

   Umbla vorba că, atunci când era copil, prințesa salvase un cuib de șerpi din mâinile servitorilor, însă mai târziu a găsit mama puilor omorâtă. În loc să îi abandoneze, a îngropat șarpele și a crescut puii rămași; drept răsplată, aceștia i-au lins urechile, așa încât Ianthine să poată auzi pericolul ce o pândește și suflarea creaturilor străine.

   Asta și faptul că elfii vorbeau despre o posibilă relație a prințesei cu regele sirenelor încornorate îl făcu pe Rhyion convins de pionul pe care urma să îl folosească în cucerirea regatului.