Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 1

   Era ca și cum zeul Osion binecuvântase districtul Selastenn drept consolare față de blestemul ce căzuse asupra ei zilele trecute, se gândi Ianthine, privind herghelia de cai ce cobora în ropote puternice de pe puntea corăbii ancorate în Danele lui Varenquet.

   Animalele erau mari, puternice, gata să plece într-o secundă pe câmpurile de luptă din nordul regatului, demne să fie mânate de cei mai iscusiți războinici elfi. Puțini erau armăsarii slăbănogi, înfometați probabil de la atâtea săptămâni de navigat pe Marea lui Ogeboro, însă aceia urmau să fie folosiți pentru muncile castelului.

   Ianthine plătise o avere pentru ele, însă o bucura faptul că niciun alt district din Kattianon nu era atât de bine armat ca al ei. Și la cât de fragede erau legăturile între membrii familiei regale, nu o surprindea dacă și ceilalți frați ai săi s-ar fi pregătit în aceleași moduri.

   Mai erau aproape o duzină de coborât, însă servitorii nu se grăbeau să termine mai repede, chiar dacă soarele urma să apună curând. Ianthine le poruncise ca nici măcar un fir din coamele lor bogate să nu lipsească până nu vor ajunge în regimentele în care vor fi intstruiți de acum încolo.

   Ridicându-și privirea din lista cu mărfuri pe care i-o dăduse căpitanul corabiei, urmări atentă cum ceilalți servitori de pe docuri prindeau căpestrele cailor și îi conduceau spre ieșirea din port. Dintr-o dată, un vâjâit de parcă ar fi ascultat chemarea mării într-o scoică îi răsună în urechile ascuțite, un sâsâit ce îi activă toate simțurile și o avertiză că ceva nu e în regulă.

   Își despărți ușor buzele și fluieră după servitorul ce mergea cu capul plecat în pământ, trăgând cu mâini tremurânde roibul ce nu scosese nici măcar un nechezat. Servitorul tresări, însă nu își opri pașii, iar gluga mantiei ponosite parcă îi căzu și mai bine în jurul feței.

   — Oprește-te unde ești, slugă! îi porunci Ianthine.

   Porunca îi fu ascultată de această dată. Bărbatul se întoarse pe călcâie, dar nu-și ridică privirea. Acest lucru nu o miră: se obișnuise deja cu faptul că nimeni nu mai avea curajul să-și ridice ochii spre ai săi, fie elf sau om. Nici bârfele cum că ar fi capabilă să îi vrăjească sau să îi împietrească pe cei suficient de îndrăzneți nu o deranjau; erau adevărate, până la urmă.

   — Unde duci calul ăsta? E costeliv și nici măcar nu e castrat – v-am spus să nu duceți toate orătăniile spre regimente.

   Îl auzi înghițind în sec.

   — Iertare, lu aidhe-Ianthine! servitorul se smiorcăi.

   Prințesa pufni, apoi își desprinse biciul de la catarama pantalonilor și mângâie cu o tandrețe înfricoșătoare curelele de piele frumos împletite. Odată cu inima ce începu să bată haotic, Ianthine îi putu mirosi și frica ce îi duhnea ca un morman de tescovină fermentată.

   — M-am făcut destul de clară că nu accept astfel de greșeli. Un cal slab înseamnă un soldat în minus.

   Bărbatul se chirci și mai mult, dându-și astfel seama că nu putea scăpa de pedeapsa conducătoarei sale, iar Ianthine îi savură din plin teama, însă, chiar când ridică mâna deasupra capului, gata să lovească sluga, își schimbă direcția, iar sfârcul biciului se lipi de spatele armăsarului, iar acesta începu să necheze speriat, cuprins de dureri.

   Se ridică pe copitele din spate, iar în următoarea clipă, după o străfulgerare scurtă, o elfă se prăbuși pe pământul noroios, acoperită doar de onduleurile părului de culoarea ruginii. O privi peste umăr cu ură, arătând mai mult ca o sălbatică, decât ca o prințesă.