Casa Spinilor de Piatră (PAUZĂ)

Capitolul 4

   Razele soarelui nici măcar nu mângâiau dalele de piatră ale străzilor pustii din Austreverg când Ianthine Mazestar trecu din umbră în umbră, din ascunziș în ascunziș. Strigătul pescărușilor ce zburau dinspre mare nu spulberau liniștea, așa cum urmau să facă două ceasuri mai târziu – tot ce auzea erau respirația ei sacadată și sunetul scos de tălpile sandalelor de piele, toate o dovadă a faptului că orașul capitală nu dormea niciodată.

   O altă pereche de pași i se alătură și văzu în colțul ochiului o umbră întunecată, apoi, privind peste umăr, fu întâmpinată de încruntătura adâncă și buzele strâmbate ale mâinii sale drepte.

   — Nu îmi amintesc să fi fost vreodată atât de matinală, lu aidhe-Ianthine, aceasta murmură somnoroasă.

   Prințesa își înfrână un zâmbet, întrebându-se în sinea ei când fusese ultima dată când era în picioare înaintea soarelui, din moment ce își petrecea toate nopțile stând trează. Prefera întotdeauna noaptea în defavoarea zilei – noaptea era mereu mai liniștită, mai tăcută, mai misterioasă. Iubea momentele în care întunericul o învăluia în brațele sale și stelele împânzeau cerul, făcând-o să privească neîncetat spre zare, spre luna care era mereu alături de ea, gata să îi asculte tumulturile sufletești.

   A doua în comandă continuă să o urmeze tăcută, cu câțiva pași în spatele ei. Surane Tarwithal era persoana preferată a lui Ianthine din tot acel regat, nu doar că îi asculta fiecare ordin și fiecare cuvânt, dar aceasta nu se dădea în lături de la misiuni care îi cereau prezența în orice loc, la orice oră. Era o bestie îmblânzită numai în preajma stăpânului ei, iar Ianthine era singura care putea să-i pună botul pe labe.

   Nu înțelegea cum o elfă atât de atrăgătoare precum ea alesese să își petreacă întreaga eternitate în armata regală. Frumusețea sa ar fi făcut pe oricine să îngenuncheze în fața ei și totuși alesese să o servească de atât de mult timp, încât Ianthine nu își mai putea aduce aminte câți zeci de ani trecuseră de atunci.

   Surane Tarwithal arăta ca o zeiță. Părul ei lung, ușor înfoiat, avea culoarea polenului și strălucea ca aurul în lumina soarelui. Îl purta mereu dat pe o parte, lăsând la vedere urechile ascuțite și tiara de argint ce îi cobora pe frunte și se oprea între sprâncene cu un cristal roșu, despre care miturile oamenilor spuneau că avea în interiorul lui sângele tatălui ei, sânge care îi oferea puteri de neînchipuit. Ochii îi erau mai albaștri decât cerul lipsit de nori, iar câțiva pistrui îi pictau obrajii în jurul nasului. Corpul ei era tonifiat, plin de mușchi pe care îl lucra tot timpul la antrenamente, însă, chiar și așa, își păstra grația unei feline.

   — Avem treabă, Surane, își aminti să-i răspundă în cele din urmă, după ce trecură de colțul unei taverne, pătrunzând în renumita piață a capitalei.

   Obloanele de lemn erau trase peste ușile și ferestrele magazinelor, făcând centrul comercial să pară mai pustiu ca niciodată. Clădirile cu șindrile ruginii sau albăstrui, cu pereți de lemn sau de piatră cenușie, erau nemișcate, însă numai dintr-una se zări un nor lunguieț de fum ieșind din horn.

   Surane o privi curioasă când o văzu îndreptându-și pasul într-acolo.

   Ianthine o ignoră, ascultându-și magia ce îi pulsa din ce în ce mai puternic în urechi cu cât se apropiau mai mult de fierărie.

   — Iar trebuie să îți ascuți spada?

   Aproape că izbucni în râs. Spada ei ar fi trebuit ascuțită în fiecare zi, la cât de des o folosea. Era arma ei preferată, cu un vârf subțire, capabil să străpungă piele și os, însă era făurită și în așa fel încât să taie la fel de bine ca o sabie. Avea două cochilii cu bucle pentru degetul mare și o apărătoare pentru încheietură, împletind eficiența cu frumusețea mânerului. Cele două chakramuri îi erau la fel de nelipsite ca și spada în luptă, ambele cercuri de fier și bronz putând fi folosite pentru a le arunca și a tăia cu ușurință capul de pe umerii oricărui adversar, dar și în lupte corp la corp, ca două pumnale rotunjite. Își botezase spada Dawnbreaker – Distrugătoarea de Zori, întrucât tatăl ei mereu spunea că fiecare armă legendară are nevoie de un nume. Mai avea și o katana, Bloodseeker – Căutătoarea de Sânge, dar nu o folosea prea mult, încât lama ei îi ajungea până în talie, făcând-o să fie greu de purtat.