Familia Ambrose

Capitolul 50

R A L U C A

— Totul este în regulă, corpul dumneavoastră se recuperează perfect după operație, îți voi prescrie câteva medicamente pe care va trebuie să le iei pe parcursul următoarelor săptămâni și mai apoi ne vedem la control, vorbise doctorul în timp ce analiza câteva radiologii. Am încunviințat serioasă cuprinzând bucata de hârtie între degete.

Au mai urmat o serie de întrebări generale despre cum mă simt în general și în cele din urmă mi-am luat la revedere de la domnul doctor. Am ieșit din sediul spitalului încrezătoare mulțumită de vestea bună pe care o primisem, singura din ultimul timp.

Au trecut mai bine de două luni de la momentul în care James s-a răzbunat pe prietenul lui prin intermediul meu. Ziua în care am pierdut aproape toată încrederea pe care o aveam în umanitate. Mă simțeam mai bine, oarecum.

Încetasem să mai păstrez vreun contact cu familia Ambrose, îmi aruncasem telefonul și îmi luasem un telefon vechi pe care aveam doar numerele de telefon ale Alinei și ale mamei. Mă mutasem înapoi acasă, deși relația cu mama nu era deloc extraordinară. Mama încă mai păstra din gândirea românească și asta o făcea să îmi amintească mereu de faptul că ar fi trebuit să o ascult și că uite cum am ajuns și bla bla... iar energia mea era zero când venea vorba de ceartă.

Despre James, îmi plătise spitalizarea și fugise din stat după spusele Alinei. Oricum eram sigură nu avea să răspundă în fața legii, avea suficienți bani încât să mituiască poliția și Judecătoria pentru a scăpa liber. Probabil se trezise la viață când realizase ce făcuse, îmi lăsase un bilețel și un buchet de flori pentru a-și cere scuze cel mai probabil, dar nici măcar nu am vrut să le ating. Orice avea legătură cu James mă făcea să vreau să vomit și să mă simt terifiată.

Ieșisem mulțumită din cabinetul doctorului destul de mulțumită de felul în care decurgeau lucrurile, începeam să mă simt din ce în ce mai bine, deși încă aveam dureri și oboseam destul de des. În ultimele zile mă simțeam din ce în ce mai tristă, ai mei erau împotriva mea și nu încetau să-mi scoată ochii din orice. Uneori mă simțeam ca și cum aș fi stat pe capul lor și le-aș fi făcut viața grea, Alina muncea din greu pentru a-i plăti tratamentul tatei și mai erau și sentimentele mele pentru Cameron de care încercam să scap din greu.

Voiam să mă mut în România și să încep acolo o viață nouă, fără să mă simt în plus și fără psihopați pe urmele mele. Eram convinsă că nu va fi ușor, dar merita să încerc.

La parterul spitalului găsisem o mică farmacie de unde îmi luasem pastilele pe care trebuia să le iau pe parcursul următoarelor săptămâni și după asta ieșisem fericită din incinta spitalului. Mai trebuia să îmi găsesc mașina în parcarea subterană și urma să o vizitez pe Alina pentru a o anunța despre gândurile mele de a pleca în Europa. Ea era singura care urma să știe despre planurile mele de viitor, nu aveam de gând să ascult iarăși certuri și discursuri subtile despre cât de nefolositoare sunt și despre cât de multe greșeli am putut să fac. Obosisem să fac asta.

Luasem liful până la etajul inferior și în același timp mă chinuisem să îi răspund Alinei la telefon. Se întâmplase ceva? Speram că nu.

— Da? vorbisem sceptică în timp ce mă priveam nemulțumită în oglinda de pe unul dintre pereții interiori ai liftului. Rochia maronie, lungă și ușor lărguță mă făcea să par obosită.

— Cum a fost? îi auzisem vocea obosită și asta mă făcuse să mă simt prost. Eram o povară pentru ei.

— A fost bine, am cumpărat niște medicamente pe care trebuie să le iau și totul se îndreaptă încetul cu încetul, am vorbit optimistă în timp ce am ieșit din lift.