Capitolul 24

7.5K 585 103
                                    


— Mamăă, nu vreau să mănânc acum, lasă-mă în pace! am murmurat obosită, privind tavanul secunde bune la rând. Viața cu un guler incomod la gât și cu un picior nu era prea ușoară, dar nu imposibilă.

— Gata, Raluca! M-ai obosit cu figurile tale, îl chem pe Alexander să te ridice din pat și să te scoată la plimbare, devii din ce în ce mai morocănoasă! se ridicase ea nervoasă, lăsându-mă să zac în pat și nu în ultimul rând șocată. Ce treabă avea ea cu Alexander?

— Nu-mi spune că mai ții legătura cu ăla? i-am atras atenția, încercând să mă ridic în fund, deși eram destul de slăbită de la atâtea medicamente și ei bine, de la ignorarea pe care Cameron o manifesta pentru mine.

Toată familia Ambrose stătuse aproape de mine zile întregi și chiar și nopți. Doamna Elis îmi adusese prăjituri și flori, iar domnul William mă ajutase cu detaliile pe care trebuia să le ofer autorităților. Mama venise și ea în grabă și uitase de toate neînțelegerile dintre noi, fusese drăguț din partea ei, deși continua să mă atenționeze în legătură cu familia Ambrose.

— Ăla e bărbatul care nu a dormit multe nopți la rând pentru că își făcea griji pentru tine în timp ce tu cine știe ce făceai, vorbise vizibil deranjată, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap.

— Lasă-mă să mă odihnesc acum, i-am cerut obosită, luându-mi telefonul de pe măsuța de pe lângă pat. M-a privit pătrunzător și a ieșit, trântind ușa în urma ei.

Cum m-am văzut singură în salon, i-am scris un mesaj domnului Ambrose care nu se chinuia să îmi dea măcar un semn cum că e bine. Eram oarecum confuză, eu aveam dreptul să fiu cea supărată sau el?

Cu gândul concentrat sută la sută la el, am tastat cu viteză un al zecelea „hei, ce faci?" și aștept cu sufletul la gură să îmi răspunde. Aș fi fost de acord și cu un bine amărât numai să îmi fii răspuns, dar se pare că nici măcar atât nu meritam.

Și au trecut cinci minute. Și încă alte zece și mai apoi o oră și tot nu mi-a răspuns. Înțepenisem în salteaua care părea a fi confortabilă la început și care devenise un adevărat loc de tortură în mai puțin de câteva zile.

Enervată la culme, m-am hotărât să-l sun. Am ignorat-o pe asistenta care îmi schimba medicamentele din perfuzie și am ascultat cuminte tonul telefonului și mai apoi vocea monotonă care mă anunța că abonatul nu poate fi apelat.

Nu am renunțat din prima și l-am apelat pentru a doua oară, sfârșind în același fel. Cu niciun răspuns și cu o mie de întrebări. Mă întreb de ce face asta oare?

— Doare să nu-ți răspundă? un râs amar mă făcuse să îmi scap telefonul printre așternuturile albe ale patului. Inima îmi stătuse în loc pentru un timp și nu îmi puteam lua ochii de pe chipul lui șters.

În fața mea stătea o altă versiune de-a lui Alexander, una lipsită de culoare și parcă îmbătrânită. Iar ce era mai grav era că nu mai eram capabilă să simt ceva pentru el, nici măcar regret sau dor. Nimic.

— Doare, am afirmat scurt, trăgând aer în piept pe măsură ce părea că el se apropia de mine. Parfumul lui îmi aducea un sentiment de vechi și poate de familiar, calmând teama că accidentul mă lăsase fără puterea de a-mi mai simți sufletul.

— Am simțit-o și încă o mai simt, se așezase lângă mine cu ochii îndreptați în fiecare secundă asupra chipului meu.

— Alexander, i-am pronunțat numele deranjată, încruntându-mi din automatism sprâncenele. De ce îți faci rău și te tot încăpățânezi să vii după mine? l-am întrebat cu slăbiciune în glas, fiind curioasă să aflu măcar un singur motiv pentru care nu mă lăsa în pace. Când aveam impresia că în sfârșit am scăpat de el, avea grijă să se întoarcă și să mă anunțe că el încă mă așteaptă și că nu a trecut încă peste tot ce s-a întâmplat.

Familia AmbroseWhere stories live. Discover now