Familia Ambrose

Capitolul 43

„Ai ajuns?"

„Da!"

Oftasem greoi în timp ce mă întrebam în sinea mea dacă să merg mai departe sau nu. La ideea Alinei venisem la biroul lui Cameron pentru a-i ,,arăta" că am sentimente și că îmi pasă de el. Într-un fel avea dreptate, tindeam să-l resping atât de mult încât săracul om nici nu mai știa ce să creadă și de data asta era cazul să fac și su ceva.

„Intră și cucerește-l!" îmi scrisese ea imediat și în mintea mea se desfășurau deja imagini cu zâmbetul ei prostesc pe chip. O ușă deschisă de undeva din spatele meu mă făcuse să mă pun în mișcare imediat, dacă mă recunoștea cineva, dădeam de naiba.

Oftasem ușurată când se dovedise a fi un simplu angajat care tocmai pleca acasă, era destul de târziu, trecut de zece, și bănuiam că domnul Ambrose era încă în birou. Gândul că el era scufundat printre tone de hârtii mă făcuse să zâmbesc prostește. Trebuia să fie idiot dacă el credea că după o săptămână în care mă ignorase, avea să scape de mine. După ce recunoscusem că încă aveam sentimente pentru el, plecase ca și cum nici nu m-ar fi auzit. Căzusem într-un soi de depresie a doua zi, eram convinsă că fusese o idee proastă și că îl pierdusem pentru totdeauna. Asta până când Alina mă obligase să îi fac o vizită. Nu fusesem convinsă că voi repara situația în felul acesta, dar nu prea aveam ce să fac altceva.

„Nu-mi mai da mesaje!" i-am cerut enervată de optimismul ei exagerat. Nu înțelegeam prea bine de ce trăgea atât de noi, dar trebuia să recunosc că dacă nu m-ar fi certat seara trecută, probabil astăzi aș fi fost o epavă.

Am așteptat câteva secunde pentru a mi se confirma faptul că Alina primise mesajul meu după care am trecut pe la baia din imediata apropiere pentru a mă aranja. Nu înțelegeam de ce mă simțeam atât de ciudat, de parcă aș fi fost vreo puștoaică amețită și îndrăgostită.

Îmi aranjasem bluza neagră cu umerii goi în fața oglinzii după care îmi trecusem degetele prin părul pe care îl ondulasem pentru a sta într-un loc. Pantalonii negri și ușor largi prinseseră o mulțime de scame de pe scaunul taxi-ului cu care venisem aici ceea ce mă făcuse să mă enervez. Eram un dezastru, dar trebuia să-l impresionez.

Într-un final am tras aer în piept și mi-am făcut curaj să bat la ușă. Se părea că nu-l mai acompania nimeni, căci liniștea părea să domine spațiul de după lemnul sobru și negricios.

— Bună seara, domnule Ambrose! vorbisem serioasă și fără niciun pic de senzualitate în voce atunci când observasem că nici nu se deranjase să-și ridice privirea din foile pe care le citea cu mult interes. Probabil nici nu se aștepta la o vizită din partea mea, poate Eva era cea pe care o aștepta din moment ce nici nu se deranjase să îmi răspundă la mesaje.

— Ce cauți aici? se ridicase uimit și parcă puțin îngrijorat, grăbindu-se să încuie ușa în spatele meu. Te-a văzut cineva? vocea lui coborâse rapid și ideea că se temea ca Eva să nu ne surprindă împreună îmi încolțise în minte.

— De ce mă întrebi? Așteptai pe altcineva? De fapt, sunt sigură că da! am dramatizat puțin, întorcându-mă spre el. Ne priveam unul pe altul deși eram la o distanță considerabilă, brunetul din fața mea era mai mult decât obosit. Aș fi putut spune că era exasperat de muncă, dar nu voiam să o dau în extrem. Totuși, cămașa neagră și ușor șifonată era desfăcută dezordonată la guler, iar părul îi era răvășit. Nu voiam să cred că din alte motive domnul Cameron arăta în felul în care arăta în prezent.

— Nu e vorba despre asta, își dăduse ochii peste cap de parcă aș fi spus nu știu ce lucru. Nț, Nț, de ce nu-mi spunea pe nume? Cât timp fusesem ocupată să mă întreb care era problema cu răceala pe care Cameron o manifesta brusc în prezența mea, bărbatul pe care îl iubeam își reluase locul în scaunul lui.