Capitolul 10

9.2K 617 23
                                    


— Tata părea cam agitat, ți-au zis ai tăi ceva în legătură cu ştirile apărute? vorbise dubios Cameron în timp ce clocotea de nervi în aşteptarea unui portar care să ne lase să intrăm înăuntru.

— Nu am mai vorbit cu ei de la nuntă, am rostit plictisită, sprijinindu-mi capul în mâna dreaptă. Aveam puține emoții şi din cauza asta nu mă puteam concentra la nimic, de aceea brunetul vorbise mai mult singur pe drum. Nu ştiu de ce, dar sentimentul straniu ce nu-mi dădea pace, prevederea numai lucruri rele.

— Grozav, expirase aerul cu putere în timp ce îşi duse telefonul scump la ureche. Tată, trimite pe cineva să deschidă porțile, stăm de zece minute în față de parcă nici n-am exista! comentase brunetul în timp ce strângea volanul între degetele celeilalte mâini.

M-am pierdut din nou printre gânduri, aşteptând să intrăm în curte. Într-un târziu, un domn la patru ace cu ochelari de soare negri şi strălucitori ne deschise porțile grandioase. Cameron accelerase nervos încât am fost lipită de spătar în câteva clipe. Omul ăsta era un sac de nervi şi nu îmi permiteam să îi spun ceva, dar jur că i-aş fi adresat câteva insulte frumoase.

Fără să îmi doresc, ochii mei s-au fixat asupra unei siluete dubioase, dar familiare. Pe măsură ce ne apropiam, tensiunea din interiorul meu creştea. Aveam o vagă impresie că cel care vorbea la telefon nu era nimeni altul decât Alexander.

Doamne, speram din toată inima să nu fie el. Nu de alta, dar puteam să jur că bărbatul din stânga mea avea s-o ia razna numai la vederea chipului său. Chiar nu era momentul potrivit pentru o scenă în fața familiei mele. Mama era genul de persoana care nu tolera violența sub nicio formă şi mă gândesc că dacă l-ar vedea pe Cameron dându-i pumni lui Alexander, m-ar forța să plec cu ea şi să nu mai stau nici o secundă aici. Iar lucrul acesta era indiscutabil în fața lui Cameron.

Cameron a parcat maşina în fața garajului după care am coborât amândoi din maşină. Trebuia să fac ceva în aşa fel încât să îl aşteptăm şi pe James. Brunetul era singura persoana ce îi putea stinge furia soțului meu. Şi am găsit şi scuza potrivită, nu-mi găseam telefonul.

— Eşti sigură că nu l-ai uitat pe birou? Cameron comentase nerăbdător în timp ce încuiase maşina. Mi-am dat ochii peste cap şi l-am privit încruntată, ştiam că presimțea şi el ceva în legătură cu familia mea, dar trebuia să-l țin pe loc cât de mult puteam.

— Trebuie să fie în maşina lui James, i-am răspuns, scotocind prin geantă sub privirea lui atentă. Şi-a aprins o țigară şi s-a sprijinit de maşină în timp ce nu contenea în a mă privi cu sprâncenele încruntate. Oare ce mai gândea acum despre mine? Cu siguranță nu ceva bun.

N-am mai aşteptat mult până când James şi-a făcut apariția cu bolidul negru cu care mă condusese până la birourile familiei Ambrose. Tânărul şofer m-a ajutat să îmi caut telefonul, am prins un moment bun în care l-am îndesat în tapițeria luxoasă a scaunului, apoi l-am lăsat intenționat pe James să-l găsească.

M-am prefăcut bucuroasă pentru că l-am găsit şi i-am urmat pe cei doi din urmă la o distanță considerabilă. Nicio ținere de mână, niciun gest care să arate apropierea, fie ea falsă sau adevărată. Ăştia eram noi doi şi nu cred că urma să se schimbe ceva prea curând.

James îmi mai arunca din când în când câte o privire pentru a vedea dacă nu cumva am rămas în urmă, dar el, el nici măcar nu se înjosea să se uite într-o parte sau în cealaltă.

Sentimentul că totul se prăbuşeşte în jurul meu atunci când ochi ăia trişti m-au cuprins cu toată puterea lor. Din atâtea perechi de ochi pe care îi putea privi, el se încăpățâna să-mi ofere mie toată atenția. De ce mai făcea asta? Nu era clar că mă rănise? Ce mai voia acum? Să mă distrugă cu totul?

Familia AmbroseWhere stories live. Discover now