"- Nu ai nici un drept. Înțelege naibii o dată că nu ai nici un drept să intri cu bocancii tăi murdari de noroi în sufletul meu, pătând-umi lumea , pentru ca mai apoi să pleci."
Copertă realizată de @yoonymi
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Printre acele suspine amare și chinuri infernale , îl aud. Îi aud din nou pulsul cum bate , iar inima mea se oprește în loc pentru câteva secunde. Cu ochii inundați de lacrimi privesc spre el și îi văd buzele vinete cum încearcă să îmi șoptească ceva.
Mă arunc la propriu spre el și cad în genunchi. Îi iau mâna rece în palma mea și încep să o sărut de multe ori.
— Te-ai întors!
Vocea mea este mai entuziasmată decât a fost vreodată . Dacă ceea ce am trăit până acum se numea fericire , păi în acest simt o dragoste infinită pentru acest băiat.
— Tu!
Acest cuvânt îl pot distinge pe buzele sale și încep să plâng și mai tare. Bărbatul ce este cu noi mă mângâie pe spate și îmi spune că peste două minute ajungem.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a adus înapoi. Că a făcut un miracol și nu l-a luat de lângă mine. Nu îmi imaginez ce aș face fără el. Vreau doar ca totul să fie bine și să uităm despre această zi de coșmar.
Ambulanța oprește , iar ușile se deschid cu viteza luminii. Doi asistenți medicali iau targa și aproape că fug spre intrare , eu fiind mereu pe urmele lor.
Acesta este dus la primul etaj în sala de operație , iar eu sunt rugată să aștept pe coridor. Practic alerg spre doamna de la recepție și o rog pe doamna de acolo să mă lase să îmi sun familia.
Mai întâi îmi sun părinții și îi anunț unde mă aflu , apoi o sun și pe Ava. Toți îmi spun că o să fie aici în curând , iar eu alerg din nou spre salonul său pentru a nu omite ceva.
Mă plimb pe acest coridor precum un leu în cușcă și îmi șterg din două în două minute lacrimile . Așteptarea aceasta mă omoară , iar frica că el ar putea muri pur și simplu mă scoate din minți.
Îmi simt umărul atins delicat și îi văd pe părinții mei , Ava , Kai , Isac și Zack prezenți aici. Izbucnesc din nou în lacrimi , iar mama mă trage în îmbrățișarea sa caldă.
— O să fie bine, încearcă aceasta să mă liniștească.
— Aproape că a muri pe drum până aici.
Ușa de la sala de operație se deschide zgomotos , iar o asistentă iese de acolo și privește spre noi.
— Ce s-a întâmplat? Întreb panicată.
— Care dintre voi are grupa RH(III) pozitivă?
Mama și Kai fac un pas în față. Aceasta îi ia repede în altă cameră și nu îmi lasă nici o explicație. Dumnezeule , ai te rog grijă de el.
▪▪▪
Trei ore. De trei ore nenorocite stau aici și aștept măcar cea mai mică veste din partea sa , însă nu apare nimic nou. Singurul lucru ce îl știu este că glonțul a atins un organ , iar Hunter a piedut mult sânge.
Dacă cineva ar ieși în acest moment din acea sală și mi-ar spune că acesta a murit , inima mea nu va putea trece peste asta.
Nu mai am posibilitatea să îmi continui gândurile macabre căci domnul doctor iese din sala de operații. Chipul să este obosit și nu exprimă nimic. Mă apropii cu teamă de el și nici măcar nu am curajul să întreb nimic.
— Iubitul dumneavoastră este înafară oricărui pericol. Glonțul a fost eliminat , iar el este stabilizat.
După ce îmi oferă aceste cuvinte pleacă de lângă mine , iar eu mă preling în jos pe podea. Nu pot să cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și mi la adus înapoi.
Știu că multe din voi ați vrut să mă înjurați în capitolul trecut. 😄 Și eu vă iubesc pe voi.❤ Trebuia să fie un final trist , însă inima mea nu avea să suporte , așa că am mai făcut un capitol. Mâine apare epilogul și ne luăm rămas bun de la cei doi. 💕💕
