Dacă cineva m-ar întreba vreodată cum m-am îndrăgostit de el, nu aș avea nici o idee de ce să-i răspund. Pentru că, pur și simplu, s-a întâmplat. Am privit noaptea împreună, sub lumina lunii, care se armoniza cu briza oceanului. Respirând aerul săra...
N/a: Vă rog să porniți melodia de la media în timp ce citiți capitolul.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Lucram cu Liam la cinema de trei zile. Era un tip relativ plictisit şi ușor dezinteresat. Nu îmi părea deloc un "bad boy", fiindcă nici nu era, dar atitudinea lui lăsa impresia asta uneori. Nu pentru că ar fi fost nesimțit, sau pentru că ar fi vorbit urât, ci doar prin înfățișare și prin anumite gesturi. Avea în plus cred că vreo 15-20 de centimetrii în plus față de mine la înălțime, iar eu, deși nu puteam spune că-s scundă, mă simțeam uneori ca un copil pe lângă el. Când mi-a spus unde învață, și am realizat că vorbește de același liceu la care merg și eu, mi-am dat seama că nu e foarte "popular", fiindcă puteam să jur că nu-l mai văzusem sau nu auzisem de el. Abia după am aflat că s-a transferat aici anul ăsta.
Deși să vinzi popcorn și să pui suc în pahare nu era o treabă așa de grea, era pe cât se poate de plictisitoare. Dintre noi doi, Liam era cel mai iritat de aceeași rutină la aproape fiecare client, așa că mă ținea de vorbă ca să mai treacă timpul, punându-mi întrebări ciudate.
— Care a fost cel mai nasol cadou pe care l-ai primit de ziua ta?
Am stat să mă gândesc câteva clipe, sugerându-i asta printr-un "hm...", apoi i-am răspuns:
— O pereche de cercei. Erau... rotunzi și aveau câte un diamant în mijloc.
Şatenul se uită la mine, ridicându-şi o sprânceană:
— Poate-s prost, dar nu-mi dau seama când ești ironică.
— Nu sunt ironică, i-am zis serioasă. Chiar a fost cel mai nasol cadou.
Căzu iar pe gânduri.
— Diamantele erau false?
— Nu, erau cât se poate de adevărate și de scumpe.
— Erau prea grei cerceii?
— Nu, am râs exasperată.
Privirile din ce în ce mai confuze ale lui Liam mă implorau să le spun care e faza cu cerceii. Nu știu de ce, dar mă amuza curiozitatea lui, însă am hotărât să i-o diminuez:
— Poate că multor fete le plac diamantele, am început eu. Dar pe mine mă fac să mă gândesc la...muncitorii din mine și la toată suferința pe care o îndură ca noi să purtăm niște pietre idioate agățate de urechi.
Nici după ce mi-am finalizat propoziția, expresia lui Liam nu s-a schimbat. Părea surprins, dar nu ştiu în ce fel: probabil credea că-s o ciudată, dar nu mă feream niciodată de adevăr și puteam să-mi exprim opiniile fără dificultate. După câteva secunde l-am văzut că zâmbește, apoi îmi spuse:
