Coroana întunericului

Capitolul 1: Ekaterina

      — Titlul de regină arată bine pe tine, îmi spune.

      — Mă poţi lăuda mai mult în timp ce îmi vei spune pe unde ai umblat, Damian!

      — A trebuit să îmi fac datoria în cealaltă lume.

      Desigur... Damian era un înger căzut, împovărat cu negrul păcatului pe aripile odată ale virtuţii. Adesea pendula între lumea pământeană şi cea nevăzută. Dar uneori dispărea pentru prea mult timp. Familia lui Damian erau singurii prieteni ai părinţilor mei, iar noi doi crescuserăm împreună fără să o excludem pe Rose. El era a doua persoană în care aveam încredere deplină.

      — Mă bucur că ai putut să vii, Damian! îi aruncă Lucius vorbele.

      Cei doi nu se prea suportau. Cine ar putea să îl suporte pe Lucius? Dar aveau amândoi o parte din lumea nevăzută în ei şi asta îi făcea să se considere într-o competiţie interminabilă.

      — Nu aş pierde niciodată debutul ca regină a lui Kat!

      Damian îi răspunde cu un zâmbet luminos pe buze şi asta îl face doar să se enerveze mai tare pe Lucius.

      — Tu nu ar trebui să păzeşti porţile iadului sau ceva de genul? Damian îl întreabă o ultimă dată.

      Puteam să aud cum pulsul începe să îi crească lui Lucius şi simţeam sângele care fierbea în venele lui amare.

      — Amuzant! e singurul lucru pe care îl spune.

      — Acum dacă ne scuzi, Damian mă prinde de talie şi mă obligă să îl urmez.

      Ieşisem în grădina conacului şi înţeparea aerului rece al nopţii de toamnă îmi încântă simţurile. Inspir adânc şi îmi liniştesc pulsul. Iau ultima gură din şampanie şi las paharul pe fântâna din piatră pe care ne aşezasem.

      — De ce ai stat atât de mult acolo? îl întreb pe Damian.

      — A trebuit să cercetez ceva. Voiam să fiu sigur.

      — Şi îmi vei spune ce este acel ceva?

      — Într-un moment mai potrivit, când alte cinci specii nu ne pot auzi.

      — Înţeleg...

      Era ceva important şi ceva ce avea legătură cu Alianţa presupun. Damian ştia că uneori putea pierde noţiunea timpului fiind prins în cealaltă lume, iar asta însemna că e conştient că zăbovirea îndelungată poate însemna un oarecare risc.

     — Am văzut-o pe Rose pe lângă Azur mai acum câteva momente, Damian mă anunţă.

      Ah, la naiba! Nu credeam că e nevoie să o dădăcesc. Azur era prinţul elfilor şi faptul că Rose îşi petrecea timpul în compania lui nu însemna mare lucru, dar ea era prea evidentă, o fereastră cristalină către emoţiile ei şi nu voiam să trezească suspiciunile celorlalţi.

      — Am să mă ocup mai târziu, oftez eu.

      — Nu, lasă-mă pe mine să mă descurc cu ea.

      — Crezi că am prea multe pe cap? îl întreb uitându-mă către el.

       Voiam să par puternică şi de parcă moartea părinţilor mei nu m-ar fi doborât la pământ. Voiam să par demnă de titlul de regină şi să par acea poveste de groază care colindă împreună cu numele meu, dar el putea vedea dincolo de cuvintele mele. Uram chestia asta a lui, că putea citi dincolo de cuvinte, putea citi pe oricine.

      — Dacă vrei să îmi spui că eşti bine, mai bine las-o baltă, Kat! Am spus că mă ocup eu de Rose şi aşa va rămâne.

      — Observ că încăpățânarea ta nu se alterează cu timpul.

      — Da, la fel cum veşnicia trebuia să te facă mai înţelept, îmi întoarce cuvintele şi zâmbeşte uşor.

      Era târziu, eram obosită şi îmi prindea bine momentul ăsta de linişte. Voiam acasă, însă. Acasă... Acum era doar un conac gol, plin de amintirea a ceea ce fusese odată.

Hey hey licornii mei!( da o să rămână licorni, nu mă judecați:)) ) Păi am început și cartea aceasta. Sper să fie o călătorie spectaculoasă și sper să vă placă ce am pregătit. Lăsați-mi părerile și sugestiile voastre în comentarii. Ce părere aveți de personaje? Cine credeți că sunt celelalte specii? Vă place ideea? Până pe data viitoare...