Povestea unui pusti [ FINALIZAT]

"21"

Damian: Când m-am trezit eram la spital, deja au trecut câteva zile de când am fost răpit. Mă simt mult mai bine din punct de vedere fizic, dar psihic încă nu sunt împăcat de situaţie. Îmi amintesc că Dominic a venit să mă salveze, că a plâns, dar şi că şi-a bătut fratele până l-a lăsat lat. Atunci de ce nu vine să mă vadă? Oare chiar atât de tare l-am supărat încât să mă urască? Mai bine nu venea după mine şi mă lăsa să mor, cred că era mai uşor de suportat să mor în chinuri, decât să trăiesc cu sufletul sfâşiat. Aş vrea să fie lângă mine, Kaname a trebuit să plece, bine mai mult eu l-am bătut la cap să se întoarcă. El tot insista că nu-l interesa ce se întâmplă cu afacerea atâta timp cât eu sunt în spital. Nu am putut să accept că din cauza mea, afacerea părinţilor noştrii să se ducă de râpă.

Dominic: După multe insistente ale lui Mello şi ale lui Kaname, dar şi ale obsedatei, îmi fac curaj, adică târât de Mello şi de soră-sa, sunt obligat să merg la spital. Intru în salon şi îl văd pe Damian cum stă în pat sprijinit cu spatele de o pernă, era plin de bandaje. Nici nu a observat că am intrat, este prea prins in gândurile lui, nu vreau să-l deranjez, aşa că mă întorc să plec, dar vocea lui mă îngheaţă şi nu mai pot să fac nici un pas, bărbatul din mine a fugit de mine.

- Scuze! Îmi spune cu tristeţe şi regret în voce.

Nu pot să-I răspund, nu înţeleg de ce îşi cere scuze, când eu ar trebui să fac acest lucru.

- Scuze că nu ţi-am zis că m-am întâlnit cu fratele tău, deşi trebuia. Mă ierţi? Vocea lui era aproape stinsa.

Mă îndrept spre el şi îl iau în braţe. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.

- Idiotule de ce îţi ceri scuze? De ce?... Eu sunt cel care ar trebui să fie iertat. Mă simţeam ultimul om de pe pământ, iar el era singura persoană de care aveam nevoie. Simţeam cum lacrimile îi curg, dar nu puteam să fac nimic, el mă strângea în braţe din ce în ce mai tare. Dar eu aveam nevoie să aud acele cuvinte, că mă iartă.

- Te iubesc idiotule! La auzul acestor cuvinte am simţit cum camera se învârte cu mine, nu credeam că ceea ce am auzit este adevărat, singurul lucru care îmi demonstra că nu mă înşel era roşeaţa din obrajii lui. Aceste "Te iubesc" înseamnă mult mai mult decât dacă mi-ar fi zis că mă iartă.

- Şi eu, şi vreau să mă ierţi pentru tot ce ţi-am făcut. Un mic zâmbet s-a conturat pe faţa lui, iar singura mea reacţie a fost să-l sărut.

- Te iert doar cu o condiţie!

- Ori ce, cere-mi orice şi voi face, chiar dacă îmi ceri viaţa, ţi-o voi da. Îi răspund fără să stau pa gânduri la ceea ce avea să-mi ceară.

- Sui mi-a zis ceva despre copilăria voastră, dar sunt multe lucruri care nu se leagă, aşa că vreau să aflu tot.

- Bine. Îi răspund deşi nu sunt sigur dacă pot să retrăiesc acele clipe sau dacă el o să poată să digere informaţia.

Cât am mai stat cu el de vorbă am aflat de ce toţi insistau să mă duc să-l vizitez. Se pare că i-a spus toate povestea lui Kaname şi de faptul că e gay şi că s-a culcat cu mine, şi că mă iubeşte. Acesta a fost de acord dat fiindcă este un fel de moştenire de familie. De obicei unul din copii este gay, aşa şi unchiul lor şi unchiul tatălui lor. Se aştepta ca într-o zi să vină la el să-I zică că e gay, şi deja se obişnuise cu ideea, cică era un şoc mai mare dacă s-ar fi dus şi i-ar fi zis că are iubita şi că va fi tata decât faptul că e gay.

Toată acea mărturie m-a luat prin surprindere. Până şi el a fost surprins cum de fratele lui a acceptat aşa de uşor situaţia, dar nu ştia povestea din spate. Înainte să moară tatăl i-a povestit lui Kaname despre arborele genealogic al familiei, astfel încât să-l pregătească.