Pe aripile noptii

Capitolul 9

Ma simteam de parca as fi fost singura normala din orasul asta. Oficial toata lumea avea nevoie de psihoterapie! Vampiri? Asta e cea mai ciudata scuza pe care am auzit-o! Intr-adevar, dupa atacurile care au impanzit orasul nostru, s-au intamplat lucruri foarte bizare, iar toata lumea incearca sa paraseasca Richland cat mai repede posibil. Dar...vampiri?

Am inhatat o pietricica de jos si am aruncat-o cu putere pe suprafata limpede a lacului, privind cum reflexia mea se tulbura.Nu am idee cum am ajuns in micutul parculet din Richland, dar stiu ca mi-am lasat picioarele sa ma conduca pentru ca eu eram prea distrasa ca sa ma mai pot gandi si incotro trebuie sa merg. Astfel, m-am regasit din nou pe marginea lacului, ceea ce nu ma mira, avand in vedere faptul ca acesta este locul meu preferat, unde obisnuiam sa vin intotdeauna cand eram mica. Pe suprafata limpede a lacului, dansau cateva raze slabe de lumina, neinabusite de norii grei si pufosi care condamnau Richland la inca o zi mohorata si ploioasa.

Am auzit un chicot suav in spatele meu si am tresarit.

- Tie cu ce ti-a gresit piatra aceea? intrebase vocea pe care as fi putut-o recunoaste oriunde.

M-am intors si am vazut fata angelica a lui Brandon, ranjind la mine intr-un mod care ar fi putut sa omoare orice fiinta vie.

Brandon statea asezat pe banca din spatele meu, imbracat intr-o pereche de blugi negri, un tricou alb mulat, care ii scotea in evidenta muschii incordati si o jacheta. Imaginea lui arata total iesita din context, in comparatie cu imaginea complet obisnuita a parcului.

Se uita la mine cu amuzament in ochii sai verzi, zambindu-mi sub genele acelea lungi, facandu-ma sa imi fiarba tot sangele in vene. Simteam cum imi iau foc obrajii, si mi-am lasat repede capul in jos in speranta ca nu va vedea cum rosesc. De ce ma simteam mereu asa in preajm lui? Am incercat sa-mi adun gandurile pe care el mi le rasfirase doar cu o simpla suflare si sa-i raspund, fortandu-ma sa afisez o masca usor amuzata si plictisita pe fata.

- Wow! Imi pare mie sau faimosul Brandon Turner, vorbeste cu mine? Ar trebui sa ma simt flatata. Astfel de ocazii sunt unice in viata unei fete, am raspuns eu ironica.

-Ce pot sa spun...Doar incerc sa imbunatatesc vietile oamenilor prin simpla mea prezenta, chicoti el.

As fi vrut sa-i spun ca nu prea reuseste, dar as fi mintit, pentru ca in momentul de fata chiar ma simteam mai bine si aproape uitasem motivul pentru care eram suparata. Baiatul acesta imi fura mintile.

- Si ce te face sa crezi ca viata mea necesita imbunatatiri? am raspuns eu taios.

Brandon ezita pentru o secunda, fata lui intunecandu-se, de parca un gand dureros i-ar fi trecut prin minte, dar inseninandu-se la fel de repede, lasand la vedere un zambet naucitor.

- Poate pentru ca prietenul tau se muta, iar un sarut de adio doare mai mult decat un simplu la revedere, raspunse acesta cu un aer atotstiutor.

- Te referi la Erick? Eu si Erick nu suntem impreuna, am raspuns eu amuzata, iar pentru o secunda as fi putut jura ca am citit o privire usurata in ochii lui. Daca vrea sa plece din orasul acesta blestemat, nu-l invinovatesc, iar fiindca m-a sarutat....ii sugerez sa se bucure de ultimele sale minute de viata cat mai poate, am spus eu lasand un zambet sa-mi apara pe fata, primul dupa foarte multe zile.

- Esti chiar mai frumoasa cand zambesti, spuse acesta cu o masca de cuceritor pe fata.

Nu puteam sa cred ce tocmai auzisem. Stiam ca se juca cu mine in acel moment si cu siguranta Brandon Turner nu avea cum sa ma considere pe mine frumoasa, dar nu mi-am putut opri picioarele sa nu se inmoaie. Am incercat sa alung acel sentiment inainte a-si dea seama ce efect avea el asupra mea.

- Ce faci? Flirtezi cu mine? am intrebat eu ironica.

- Ar fi chiar atat de greu de crezut? spuse el chicotind.

- Se vede ca esti nou pe aici. Eu nu flirtez cu orice baiat din scoala. Am principii si standarde inalte, am raspuns eu razand.

- Deci daca un baiat vrea sa se apropie de tine, trebuie sa te sarute si apoi sa fuga din oras? spuse acesta pe un ton putin ranit. Si tocmai cand ma acomodam si eu cu orasul acesta....

Am izucnit intr-un ras isteric, care speram sa-mi acopere privirea socata si m-am asezat langa el pe banca.

Dintr-odata, am vazut cum pupilele sale se dilata, iar muschii sai se incordeaza, pumnii stransi atat de tare incat nodurile degetelor se inalbisera complet.

-Brandon? Te simti bine? am intrebat eu speriata de brusca sa schimbare, privirea sa rece inghetandu-mi sangele in vene.

M-am ridicat repede de pe banca ca sa-i pot examina mai bine fata, dar aceasta se destinsese deja, lasand un zambet slab sa-o lumineze.

Acesta trase adanc aer in piept si se uita la mine cu o fata trista.

- De ce te-ai speriat? ma intreba acesta pe un ton bland.

Ma apuca usor de mana, atat de usor de parca ii era frica sa nu mi-o rupa, si ma trase inapoi langa el pe banca.

Am vazut cum se incordeaza din nou, dar de data aceasta, expresia nu i se schimbase. Inima incepuse sa-mi bata cu putere, atunci cand isi puse un brat in jurul meu, plimbandu-si degetele pe umarul meu, trimitandu-mi fiori in tot corpul.

As fi vrut sa ma retrag repede,pentru ca, teoretic, nu-l cunosteam pe acest strain care arata ilegal de bine si care imi facea tot corpul sa se cutremure numai prin simpla sa atingere, dar era imposibil sa ma misc din acel loc. Era imposibil sa nu ma gandesc la cat de tare mi-as fi dorit sa ma stranga in brate, in acel moment.

M-am uitat in sus, la el si am descoperit ca se uita undeva in departare, la un punct fix, iar din expresia lui, stiam ca era cuprins de ganduri dureroase. Fata sa alba ca marmura, parea ca reflecta lumina slaba a soarelui, iar ochii sai albastri erau oglinda sufletului sau chinuit de ganduri, parul saten, complet ravasit, iar trasaturile sale fine, pareau mai perfecte ca niciodata, maxilarul inclestat dezvaluind lupta din sufletul sau.

Am ridicat dintr-odata o mana,simtind cum nu mai aveam stapanire asupra propriului meu corp, in speranta sa-i pot atinge fata, dar ceva mi-a oprit-o. In mai putin de o secunda mana lui mi-o prinse pe a mea, ochii sai fixandu-i pe ai mei.

-Isabella? mi-am auzit pentru prima oara numele rostit de el, care in momentul de fata, parea de o suta de ori mai frumos si mai melodios. Nu te gandi la asta! Trebuie sa incerci sa stai departe de mine. Pentru binele tau....incearca sa stai departe de mine. Nu sunt ceea ce pare, rosti acesta in final, vocea frangandui-se.

Pentru o secunda, i-am putut simti mana rece mangaindu-mi usor obrazul, iar in secunda urmatoare disparu, de parca nu ar fi fost niciodata acolo, lasand vantul sa-mi izbeasca cu putere fata si golul din inima.