Stereotype

25. Cred că îl plac

Capitolul 25

    Joia este ziua in care raman la un curs suplimentar impreuna cu alti colegi iubitori de arta. Azi domnisoara Daisy, care nu este cu mult mai in varsta decat noi, ar trebui sa ne explice care e treaba cu sursele de lumina si crearea umbrelor, insa au trecut deja zece minute si ea nu se poate concentra.

   Se vede ca ceva o tulbura, insa nu voi fii eu cel care se va interesa de starea sa. Asta-i unul din principalele inconveniente ale faptului ca sunt introvertit. Desi imi pasa de ceilalti, nu mi-e foarte usor sa arat asta. Nu pot sa intreb pur si simplu ceva, chiar daca celorlalti li se pare usor, pentru mine nu e asa.

   Doua colege s-au ridicat si s-au apropiat de sevaletul domnisoarei Daisy. Mana acesteia a inceput sa tremure pe suprafata hartiei, stricand astfel desenul inceput. A lasat creionul jos si s-a intors cu fata catre colegele ce o priveau ingrijorate. Le-a spus ceva, dupa care a iesit din clasa grabita.

   Toata lumea a inceput sa susoteasca, iar cativa colegi si-au strans blocurile de desen si creioanele si s-au ridicat din banci, insa au fost impiedicati sa iasa din clasa. Incercand sa ignor haosul ce ma inconjura, mi-am indreptat privirea catre fereastra. Uneori sa traiesti printre oameni poate fii obositor, iar asta este unul din momentele alea. Sunt obosit.

- Potoliti-va! a strigat Olivia, una din fetele care iesise in fata clasei. In jur totul a inghetat. Nimeni nu mai misca, nimeni nu spunea nimic. Ma uimeste inca modul in care oamenii reactioneaza in situatii asemanatoare. Daca esti puternic si stii sa te impui in fata oamenilor ai mai multe sanse sa te faci ascultat. Stiu asta pentru ca pe mine nu ma asculta nimeni.

- Domnisoara Daisy are niste probleme, a continuat cealalta colega. Ora de astazi este amanata, insa joia viitoare ne intalnim tot aici.

- Ce a pățit profa? a întrebat un coleg. Olivia l-a țintuit cu privirea, iar acesta și-a ridicat curios sprâncenele.

- Probleme personale, Louis. Puteți pleca acum.

  Mă întreb ce i s-a putut întâmpla domnișoarei Daisy, ea este mereu stăpână pe sine, fiind de asemenea și consilierul școlii. Mereu este cu zâmbetul pe buze, dar acum părea chiar afectată de ceva. Nu știu de ce continuă să mă frământe vieţile altora, viaţa mea e oricum prea complicată. Nu ar trebui să am timp pentru alt ceva decât propria persoană. Și da, poate sună egoist din partea mea, insă m-am săturat să-mi pese atât de mult de alţii. Vreau să am mintea limpede.

   Ieșind din clasă cu acest gând in minte, am pășit increzător pe holul pustiu al școlii. Nimeni nu mai rămăsese in jur, așa că am inceput să alerg spre ieșire, prin labirintul de holuri, coborând un etaj și in cele din urmă părăsind liceul.

  Traficul din zonă era redus, iar de apariţia unui autobuz nici nu se putea pune problema, așa că am pornit pe jos spre casă, sperând ca mintea să mi se limpezească. Insă toată lumea știe că in momente de genul, când mergi singur pe stradă, o explozie de gânduri iţi invadează capul. Mii de intrebări, idei, versuri, melodii, toate la un loc, haos.

   Oricât de mult am incercat să ignor gândurile legate de Amy, am eșuat lamentabil. Mi-am dat seama că pasiunea mea pentru ea a pierit și nu din cauza băieţilor pe care continuă să-i aducă acasă, ci mai degrabă pentru că m-am maturizat. Amy este o fată frumoasă, insă am realizat că fetele frumoase nu-s pentru mine. Nu știu ce e bun pentru mine, insă sunt conștient că ea imi făcea rău.

   O altă fată pentru care nu știu ce să simt e Miyako. Pe ea nu o știu de mult timp, insă nu vrea să mă lase să o cunosc. E atât de misterioasă și tăcută și are atâtea lucruri ascunse in mintea sa, e o enigmă. Nu-mi dau seama dacă sunt doar curios, curios să o cunosc, ori indrăgostit de ea. In noaptea de revelion am simţit că ceva s-a aprins in interiorul meu, insă nu știu dacă s-a intâmplat inainte sau după miezul nopţii. Contează momentul, pentru că in seara aceea nu doar Miyako a fost singura persoană care a făcut vulcanul să erupă inăuntrul meu. Mark a fost și el acolo.

  Toate lucrurile din viața mea sunt atât de complicate în acest moment. Nu știu ce să cred despre mine, îmi trebuie timp să analizez  situația, să-mi pun gândurile în ordine și să-mi ofer mine însumi niște răspunsuri. Iar singurul mod in care pot face asta este petrecându-mi timpul singur, in camera mea.

  După aproximativ douăzeci de minute de mers, am ajuns în sfârșit acasă, iar spre surprinderea mea mama era în bucătărie, gătind ceva. De obicei nu era acasă așa devreme, iar asta mi s-a părut puțin ciudat. Am rămas în pragul ușii timp de câteva secunde, înainte ca mama să mă observe și să-mi facă semn să mă așez la masă.

-  Ți-e foame, Noah? a întrebat ea așezând un castron de supă în fața mea. Am clătinat din cap și am împins castronul la o parte. Deși îmi era foame, nu aveam de gând să mănânc, nu puteam. În plus supa nu e felul meu de mâncare favorit.

    De la incidentul cu oglinda, mama a încercat să se apropie mai mult de mine și să mă îngrijească așa cum trebuie, cum mi-a mărturisit. A încercat să mă ducă la un medic nutriționist, însă am refuzat-o, nu am probleme cu alimentația, cel puțin așa cred. Nu mă abțin de la mâncare, pur și simplu nu pot mânca.

   Mama s-a așezat și ea la masă, în fața mea, privindu-mă îngrijorată. Știu că ii este greu, dar nu o pot ajuta cu nimic.

- Slăbești pe zi ce trece mai mult și refuzi să mănânci, de ce? a intrebat serioasă. Este cumva un fel de protest? Te-am constrâns noi să faci un anume lucru care nu-ţi face plăcere? Spune-mi, Noah! Te rog spune-mi ce se intâmplă cu tine, a implorat. Ochii i s-au umezit, insă nu a inceput să plângă. Mi-am clătinat capul și mi-am lăsat privirea in pământ, iar un nod dureros mi s-a oprit in gât. E legat de școală? a continuat ea. Mi-am clătinat din nou capul, de data aceasta lacrimile brăzdându-mi obrajii. Pieptul mă durea și nu puteam scoate nici un cuvânt. E legat de vreo fată? Vorbește! Mi-am ridicat privirea către mama și am realizat că durerea din pieptul meu se diminuase, un nume mi-a apărut in minte insă nu aveam puterea să-l rostesc. Noah trebuie să spui ceva! De ce ai ajuns in starea asta? Dacă nu vrei să vorbești, imediat după bal mergem la spital! Ăsta e ultimul cuvânt!

- Nu e vorba de o fată, am șoptit ridicându-mă incet de pe scaun. Mama m-a privit contrariată.

- Atunci despre ce e vorba?

- Despre un el, am recunoscut, un băiat. Cred că il plac.

  

_________________________________________
Capitol needitat

omg omg omg

 

Sper că v-a plăcut.