Stereotype

19. Să ai un an nou fericit, Noah!

Capitolul 19

   Ceasul de pe birou arăta ora 23, părinţii mei erau plecaţi de ceva vreme așa că eu am rămas singur acasă cu Firefly. În mai puţin de o oră avea să vină anul nou, un prilej de petrecere pentru unii, însă nu și pentru mine.

   Stăteam singur în cameră, privind instalaţia de crăciun atârnată de-a lungul peretelui cu ușa. Firefly își ascuţea gheruţele de ușa șifonierului și torcea vesel. În cameră era liniște, așa cum era și în gândurile mele. De multă vreme nu am mai fost așa liniștit, așa de puţin preocupat de grijile altora. Și bănuiesc că așa ar trebui să fie de fapt, să-mi pese de mine și toate celelalte persoane să se afle pe locul secund.

    A trecut o perioada de la ultima oară când m-am privit în oglindă și am plâns. Presupun că m-am maturizat. Toată experienţa cu Amy, care într-un final nu a fost ceea ce am avut nevoie, cu Mark, pentru care nu știu ce să simt și Miyako, micuţa care iși dorește răzbunare, m-a schimbat. Poate că din punct de vedere fizic schimbarea este insesizabilă, dar știu că multe lucruri s-au schimbat în interior. 

   Ieri după ce m-am întors acasă, am început să creez designul pentru invitaţii. Nu mi-a luat prea mult să le fac, ţinând cont de faptul că cererile lui Miyako au fost limitate. A vrut ceva simplu, iar asta am făcut. Imediat ce am terminat i-am trimis modelele, insă nu am primit nici un răspuns de la ea, probabil nu era la calculator. Insă așa zisa sa tăcere m-a dus cu gândul la ce se intâmplase mai devreme în acea zi, după ce mama sa a sosit în sfârșit la cafenea.

    Miyako a păstrat tăcerea tot drumul, în timp ce mama sa conducea, iar eu le priveam pe amândouă, așezat singur pe bancheta din spate. Doamna Hotaru ii impărtășise lui Miyako toate trăsăturile sale: nasul micuţ, buzele pline și gura mică, pielea palidă și sprâncenele negre și subţiri, ochii insă erau diferiţi. Doamna Hotaru, mă privea în oglinda retrovizoare cu niște ochi gri, asemenea cerului de toamnă care prevestește ploaia. Pe când, ochii lui Miyako aduceau mai mult cu bezna unei nopţi de vară, un cer înstelat, dar totodată lipsit de lumina lunii.

    Ajunși acasă, Miyako a coborât grăbită din mașină, iar în mai puţin de un minut era din nou afară ţinând în mână două plicuri. Doamna Hotaru o privea cu severitate, iar înainte să intre în casă și-a ridicat ochii către mine și mi-a zâmbit rece. Nu am indrăznit să o mai întreb ceva pe Miyako, am luat doar plicurile, mi-am luat la revedere și am plecat.

   Miyako a rămas afară, în stradă, călcând în picioare zăpada așternută pe trotuar. Presupun că nu avea de gând să intre în casă prea curând. Și totuși nu inţelegem de ce mama sa era așa distantă cu ea. Probabil ar fi trebuit să o întreb pe Miyako ce e în neregulă, sau poate se comporta așa din cauza mea. Orice s-a intâmplat, mă simţeam oarecum vinovat. Nu știu de ce, dar privirea doamnei Hotaru părea să mă invinovăţească de ceva. Și acum am realizat de unde vine dorinţa de răzbunare a lui Miyako, ii seamănă mamei sale.

   Vibraţiile telefonului m-au făcut să tresar. Ecranul licărea, iar numele lui Miyako era afișat alături de un pliculeţ portocaliu. Tocmai primisem un mesaj de la ea.

   Oricât de nebunesc sună, Miyako îmi spunea să merg în parcul Oak Tree și să caut cu privirea cel mai înalt copac. Nu bănuiam ce pune la cale, insă am acceptat, iar în mai puţin de douăzeci de minute eram la intrarea în parc.

     Bine imbrăcat, dar totuși cu faţa și degetele ingheţate, am pornit pe aleile deszăpezite în căutarea copacului. A durat ceva până i-am văzut trunchiul impunător și coroana bogată, inălţându-se spre cer, insă nu mi-a fost greu să observ o umbră neagră, cocoţată până la jumătatea inălţimii sale. Era cu siguranţă Miyako, ii vedeam picioarele atârnate, balansându-se lent și corpul unit cu trunchiul destul de gros al copacului. Se camuflaseră perfect în noapte.