《 𝕀ℕ𝕊𝕆𝕄ℕ𝕀𝕀 》

Capitolul XIII-O umbră din trecut

   Jean povestește:

Ora 3:30,15 Iunie 850

   După toate cele întâmplate...după câte lucruri frustrante s-au întâmplat nu are cum să nu mă simt atât de...frustrat ori atât de instabil emoțional.Mă rezem de peretele rece și de un alb imaculat al camerei mele,îmi pun mâinile la ochi în încercarea mea eșuată de a opri șiroaiele de lacrimi pe care nu le mai puteam opri,lacrimile mari cădeau și îmi înghițeam orice icnet.Eu aș fi doar un pion pe această tablă de șah pe care o numesc viață?Sunt atât de nefolositor?...Am încercat să o protejez pe ființa mea iubită,dar se pare că în fața adversarului meu,care este Jaeger, am fost un simplu pion nefolositor și cu a sa prefăcătorie chiar a putut să mă scoată din jocul lui cu regurile sale.Din cauza furiei care parcă mi se implantase în creier dau cu pumnul puternic în perete,sufletul meu e părăsit,e singur,a fost abuzat de sentimentele mele precare care au fost ca niște hiene și mi-au devorat fără milă încrederea în sine,fericirea sau lucrul care mă făcea puternic.

   Am încercat să mă răzbun pe sufletul negru și întunecat a lui Eren doar să știu că sufletul  fetei,bun cu chip angelic și cu morarui nobile se va odihni în pacea pe care o merită cu desăvârșire,nimic nu mi-a mers bine ,Jaeger mi-a scăpat printre degete,nu ar trebui să îl subestimez..."Mikasa îmi pare rău...Îmi pare rău!Ce aș vrea să dau acest timp înapoi...timpul care îmi e un dușman adevărat,el mă îmbătrânește fizicul,mă face să capăt greutăți și durere dar tot el îmi dă răbdare și tărie,aș vrea să întorc orice război meschin să lupt cu morile de vânt doar să îți văd acel zâmbet blând ca de prințesă frumoasă pe față." Scrâșnesc din dinți să îmi opresc lacrimile dar în zadar,e greu să treci peste asemenea durere care mă spintecă,mă arde și mă afundă și mai mult într-un adevărat infern,inima mea fragilă a fost lovită de dragoste încă mai e rănită și sângele curge și nu vrea să se oprească.

   Îmi scot din buzunarul pantalonilor,portetrul desenat de mine cu dexteritate al Mikasei,pe care îl purtam în permanență cu mine și mă uit la el țintă, analizându-i orice trăsătură pierzându-mă printre gânduri,printre amintiri sfâșietoare,prin tristețe și prin alcoolul amar care mă îmbată și mă face într-un final să zâmbesc ori mirosul de sânge intens care mă îmbie și îndrumă spre cărarea,drumul care nu mă va aduce înapoi,cel plin de ghimpi,de ceață deasă,de frică...de libertate.Pe scurt un drum spre sinucidere,soluția tuturor problemelor este moartea dulce care nu e nici o eliberare și nici o formă de a mă chinui ci de fapt un somn adânc din care nu mă voi mai trezi niciodată din patul confortabil și de veci,anume sicriul.

  Ceva îmi șopti să merg pe aceea cărare,durerea mea nu ar mai fi alinată nici de sunetul armonios și notele muzicale triste,bine alese de o finețe nobilă ale unei viori și ca sulfetul meu de gheață,rece și uitat să fie însfărșit încălzit.Îmi duc hârtia aproape de inimă apoi fug spre magazie,dau peste Historia fata cu par subțire și bond ca aurul care mă privea în urmă cu ochii săi albaștri ca o petală de miozot,curioasă și totodată îngrijorată.

   -Ce s-a întâmplat cu băiatul ăsta?ofta fata blondă uitându-se în urma mea apoi își vedea de treabă.

   Încetez din a mai alerga ca un disperat,gesturile mele erau ale unui nebun,ce e drept mă simt ca unu,un nebun îndrăgotit ce vrea să ajungă la a sa iubită.Intru în magazie închizând ușa bine pentru a nu îmi distruge mie nimeni planul.Mergeam cu pași înceți ca de înmormântare,tărându-mi picioarele,fiind în mijlocul încăperii și mă uit spre funia,cea care îmi va anunța sfârșitul și dulcea moarte,privirea încă îmi era încețoșată și împăiănjenită din cauza furiei,călcam apăsat pe podeaua șubredă și trecută atât de mult de timp.