"Poate ca orasul nu este niciodata cel blestemat, ci oamenii care salasuiesc in el."
Genevieve nu s-a gândit niciodată ca parintii ei vor dispărea din viata ei atât de repede si ca toate sentimentele vor exploda in interiorul sufletului ei ca un vul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am intrat în casă imediat ce Aiden a părăsit locul din fața trotuarului cu mașina lui argintie.Nu era nici o urmă de Ian în casă și nu am fost deloc surprinsă când am descoperit pe blatul insulei, așa cum porecleam masa, din bucătărie, un bilet.
"M-au sunat de la departament, a trebuit să plec.Ajung târziu.Sună-mă când ajungi și dacă mai ieși! x ian"
L-am sunat în timp ce urcam scările spre camera mea, dar căsuța vocală își făcuse repede apariția, probabil din lipsa semnalului din zona unde se dusese.Ian nu își închidea niciodată telefonul, pentru că ultima oară când făcuse asta, îi păruse rău și cred că îi va părea toată viața.Tatăl meu îl sunase cel mai probabil în timpul accidentului, doar pe el.Nu la ambulanță, nu la poliție, ci la Ian fusese ultimul apel al părinților mei.De ce?Nimeni nu știe și nu vom afla.
M-am apucat de teme, iar următoarele ore mi le-am petrecut cu cărțile în față și învățând, până când soarele dispăruse brusc de pe cer și apărea la fel de brusc.M-am ridicat de la biroul din camera mea și m-am îndreptat spre balcon, unde am deschis ușa. Cerul urma să fie în curând plin de nori aducători de ploaie și razele soarelui vor străpunge din ce în ce mai greu pătura neagra ce se îndesea. Păsările parcă se pregăteau și ele de furtună, căci zburau haotic prin aer, făcând zgomote, iar oamenii își strângeau lucrurile de prin curți.
Prin amalgamul de sunete, unul mi-a acaparat atenția mai tare: o pasăre neagră ca tăciunele stătea pe creanga din vârful copacului de lângă casă și croncănea din când în când.Un mic fior m-a trecut, dar mi-am dat seama că nu era aceeași pasăre care mă teroriza, de parcă avea propria personalitate.Pasărea din copac era mult mai mică, iar sunetele ei nu erau așa de grave, iar cea pe care o cunoșteam eu era mult mai înspăimântătoare. Nu mai văzusem corbul de destulă vreme, ceea ce mă bucurase destul de mult, având în vedere că apărea în coșmarurile mele cele mai recente.
Un gând îmi străfulgeră totuși.Dacă voiam să aflu mai multe despre Dean și despre acea vietate, trebuia să caut dovezi solide pe care și cel mai încăpățânat om le-ar putea crede.Ceasul arăta trecut de ora șapte seara, iar fără să stau pe gânduri, mi-am înșfăcat ghiozdanul și am coborât la parter, unde în bucătărie am căutat în sertare, pungi sigilate.Dacă urma să fac pe detectivul, măcar trebuia să mă port ca atare, îmi zic eu. Le pun în ghiozdan alături de spray-ul paralizant pe care am decis să îl țin la mine mai tot timpul, îmi trag un hanorac pe deasupra tricoului larg și îmi încalț bocancii de ploaie puțin uzați, dar pe care îi adoram.Am încuiat casa, punând cheile în rucsac alături de celelalte lucruri și îi dau un mesaj lui Ian, spunându-i că ies la o plimbare.
Am pornit pe jos pe străzile ce se goleau și cu cât stropii păreau mai deși cu atât măream și eu pasul.Era o ploaie ușoară deocamdată, un fel de lapoviță, dar nu mă lăsam înșelată.Trebuia să caut dovezi, pentru mine, să pot să cred că nu visez, să mă trezesc cumva dintr-un vis urât.
