"Poate ca orasul nu este niciodata cel blestemat, ci oamenii care salasuiesc in el."
Genevieve nu s-a gândit niciodată ca parintii ei vor dispărea din viata ei atât de repede si ca toate sentimentele vor exploda in interiorul sufletului ei ca un vul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încercam din rãsputeri sã îmi opresc lacrimile ce curgeau neîncetat pe obrajii mei pe care îi ștergeam frenetic. Corpul îmi tremura de la zbuciumul interior pe care il duceam, nu mai simteam nici frigul dusumelei, nici pe cel al ușii, nici mãcar nu auzisem pasii si bãtãile de langa mine.
-Genevieve, ce faci? Nu ai mai venit. Esti bine?
A încercat sa deschidã usa, dar o incuiasem si tot ce putea sa facã era sa apese pe clanțã si sa strige la mine. Mi-a luat câteva secunde sa imi calmez vocea, iar cand am inceout sa vorbesc, abia am recunoscut liniștea care mi-o caracteriza.
-Sunt bine, doar am venit sa beau niste apa si am alunecat, zic si imi scutur hainele si imi verific roșeața din ochi, înainte de a descuia usa. Privirea prietenei mele era ingrijorata, dar dupa ce am asigurat-o ca sunt bine, ne-am îndreptat spre teren.
-Ala a fost un șut dat naibii! zice Arden râzând. Nu stiu eu multe despre fotbal, dar ala a fost unul de zile mari! Încã nu îmi vine sa cred ca te-ai dus dupã Jayce, sigur era bine, putina durere nu-i stricã.
-Nici mie, crede-mã, spun eu atingându-mi mâinile.
Poate nu ar fi trebuit să mă duc după el. Poate doar si-a pierdut cumpatul cu mine, poate totul fusese in mintea mea sau dramatizam eu mult prea mult toata situatia. Dar semnele întunecate de pe antebratele mele spuneau altceva.
La prânz începu sa plouă, asa ca toata scoala s-a refugiat in cantina ce mirosea a paste cu sos si a chiftele. Nu avusesem mult timp sa analizez imensa încãpere, dar acum Aiden vorbea cu sora lui despre testul pe care il vor avea la psihologie in doua sãptãmâni, iar eu imi mancam sandvișul cu rosii si muschi de vita cu ochii la tavanul de sticla pe care se izbeau picãturile de ploaie, care apoi se scurgeau in forme linistitoare, liniare. Am tresãrit cand langa mine se așezã Hayley, cu un termos negru ce mirosea insistent a cafea si cu o farfurie cu orez sãlbatic. Avea o pereche de ochelari cap, probabil de vedere, dat fiind semnele de pe nasul ei micuț. Parul prins într-un coc din care ieseau o multime de fire si șuvițe avea acum o tenta mai închisã, contrastand puternic cu cremul puloverului larg.
-E bine daca stau aici? spune ea fara sa se uite la mine, deblocandu-si telefonul.
Dau din cap afirmativ, încercând sa imi scot o carte din geantã, pe care trebuia sa o discutãm la ora de literaturã in douã sãptãmâni. Iubeam mirosul pe care il emana cartea, era veche dar pastrata atât de bine, fara colturi indoite sau mazgalituri. Era un exemplar perfect conservat.
-Ce citesti acolo? întreabã Aiden deodatã.
Ii întorc coperta spre el, aratandu-i titlul, iar el da din cap afirmativ.
-Am citit-o in vara asta, zice el muscand din cartofii prajiti pe care ii învârtea cu o furculita de plastic.
