"Poate ca orasul nu este niciodata cel blestemat, ci oamenii care salasuiesc in el."
Genevieve nu s-a gândit niciodată ca parintii ei vor dispărea din viata ei atât de repede si ca toate sentimentele vor exploda in interiorul sufletului ei ca un vul...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
scuze pentru ca postasem ciorna, eram fericită pentru header-ul nou hahah sper ca va place.În altă ordine de idei, mi-ar plăcea să vă aud părerile tuturor după acest capitol. multumesc pt ca imi cititi cartea, care aproape a ajuns la 1000 de vizualizari!! how exciting is that? As fi super incantata sa va aud teoriile si intrebarile si comentariile, mai ales ca ma motivati super mult.
///update 3.3.19.: still excited for the new header
Vântul rece îmi încâlcea părul, șuvițe castanii zburând pe lângă mine. Alergam spre stația de autobuz, care se afla la două străzi de cea unde se afla școala, iar fața mea era acoperită de lacrimi uscate. Tălpile mele atingeau trotuarul doar cu vârfurile, iar mâinile se mișcau frenetic pe lângă mine. M-am oprit doar sub acoperișul de fier și policarbonat zgâriat și rupt pe alocuri, unde o banca de plastic de un verde crud era mâzgâlită de markere negre și acoperită de abtibiluduri colorate. Un felinar mic era sursa de lumină principală aici, iar în rest, doar luminile magazinelor și a semaforului verde. Mi-am scos telefonul, răsuflând ușurată că unchiul meu nu mă sunase încă, întrucât nu știam cum aș putea să îi explic că am venit pe jos sau singură, când Hayley ar fi trebuit să mă aducă acasă. Dar nu cred că aș fi putut să dau ochii cu vreo unul din ei după ce văzusem.Dar mai exact, ce anume văzusem?
Nu știu cu adevărat de ce fugisem sau ce se întâmplase. Văzusem acea lumină puternică, într-o atmosferă aproape secretoasă, privată, iar faptul că fusesem lăsată pe dinafară nu putea decât să îmi arate câtă dreptate avusese Jayce. Fusesem o persoană care nu se integra ușor și totuși, Aiden și Arden mă primiseră cu brațele deschise, fără să mă cunoască sau să aibă cea mai mică idee despre cine sunt. Poate prietenii nu se făceau atât de repede, poate aceste două săptămâni mă amăgisem singură că pot schimba ceva; că ma pot schimba pe mine, pe Genevieve care nu voia să se împrietenească cu toți, care avea un grup mic de amici, care ținea numai la familia ei. Dar totuși ceva se schimbase. Părinții mei nu mai erau, iar o parte din mine poate murise odată cu ei, iar în mine rămăsese doar speranța că va fi mai bine, odată cu trecerea timpului.Dar nu era mai ușor. Nimic nu era.
Iar acea senzație care mă sufoca era de-a dreptul morbidă.Lumina aceea părea cumva...ireală.Nu aș fi putut să explic în cuvinte ceea ce simțisem, era de parcă sufletul meu era atras în acel amalgam de sentimente, iar ceea ce era mai ciudat era că eram obosită într-un fel și nu de la alergat.De parcă ceva trăgea vlaga din mine în acele momente.
Eram de-a dreptul singură, dar ceva se simțea greșit, de parcă urma să se întâmple ceva și nu știai când și cum. Mi-am aruncat ochii, subtil, în toate părțile, simțind cum frica începe să mă învăluie ca o ceață, dar nu am descoperit nimic, lucru care mă făcuse să strâng telefonul și mai tare în mână. Urmăream și cea mai mică urmă de viață de pe lângă mine, încerând să nu dau atenție zgomotelor ce veneau de prin tufișuri sau copaci.
