"Poate ca orasul nu este niciodata cel blestemat, ci oamenii care salasuiesc in el."
Genevieve nu s-a gândit niciodată ca parintii ei vor dispărea din viata ei atât de repede si ca toate sentimentele vor exploda in interiorul sufletului ei ca un vul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pe la ora cinei Arden m-a sunat intrebandu-mã daca mai vin la ea pentru acel proiect, dar și să vadă cum mă mai simțeam. I-am povestit pe scurt tot ce se întâmplase în urmă cu câteva ore, iar ea m-a ascultat, aprobând din când în când. Mi-a spus să mã liniștesc, promițându-mi ca ne vom distra astăzi cu proiectul și cu alte activități pe care mi le înșirui, nu prea mult, prietena mea, bucuroasa ca avea un plan pentru a ma face sa ma simt mai bine. Nu prea știam ce să cred despre asta, căci nimic nu îmi putea distrage atenția de la discuția cu avocatul.
Ce însemna acel plic?
De ce era asa important sa fie deschis doar de ziua mea?
Era prea bine pãstrat și pãzit pentru a fi doar o felicitare amãrâtã, simteam asta. Incercam sa nu îmi bat capul cu tot felul de teorii ireale, sadite in mintea mea de filmele Science-Fiction pe care le urmãream cu atâta pasiune.
M-am resemnat la ideea ca voi afla mai târziu, iar apoi am realizat ca pe lângã teme si învãțat, plicul devenise ultima mea problema.
La parter, unchiul meu citea tot felul de hârtii si dosare, probabil de la munca, in biroul improvizat in camera de lângã sufragerie, de un crem luminos, cu pete de culoare constând intr-un scaun de piele negru, doua dulapuri de stejar lacuite, un birou de sticla cu reflexii de albastru marin și o plantã cu frunze late, ușor ondulate.
Am ciocãnit înainte sã intru, în ciuda faptului ca ușa era larg deschisa, iar unchiul meu isi ridica privirea de safir spre mine.
—Trebuie sa merg sa fac proiectul la Arden, ii zic uitandu-mã la ceasul de pe peretele lateral.
—Bine, spuse el, lãsând pixul jos si indreptandu-si spatele. Vrei sa iei masina? spune el iar eu inlemnesc involuntar, cu privirea tintuind modelul covorasului alb pe parchetul castaniu.
Când am împlinit vârsta legală pentru a face așa ceva, tata mă lua in fiecare sâmbătă la poligon, iar împreuna petreceam câteodată și toată ziua acolo, chinuindu-mă și reușind să învăț arta de a conduce un automobil. Fusese tare mândru după ce luasem examenul, iar la câteva săptămâni, chiar mă lasa să merg singură cu mașina familie sau să conduc atunci când ei mergeau la o petrecere. Era o senzație de control pe care o simțeam când puneam mâna pe volan și auzeam motorul torcând de fiecare dată când băgam cheia în contact. Dar după nefericitul accident care mi-a spulberat întreaga viață, nu am mai avut curaj să mă mai urc pe locul șoferului, nici măcar pentru câteva secunde. Mă gândeam doar la cum roțile ar putea derapa din moment în moment, pe carosabilul negru și dur, cum scârțâitul roților ar putea fi ultimul lucru pe care îl aud înainte de impactul cu orice obstacol. Știam că erau anumiți factori care duceau la asemenea accidente, dar mintea mea era prea plină de scenariile în care părinții mei la final își pierdeau viața, iar nodul în gât pe care îl simțeam de fiecare dată când mă apropiam de volan sau de una din pedale, orice ce ținea de controlul mașinii, se adâncea și se măresc tot mai tare. Aveam o formă de depresie indusã de propria persoana, o frică ce probabil nu îmi aparținea, și nu eram în stare să o vindec.
