În mintea unui autor

Capitolul 3

Am stat mai bine de zece minute uitându-ne unul la celălalt fără a scoate un cuvânt. M-am enervat, văzând cum mă privește fix și am spart tăcerea. 

— Ai de gând să stăm așa ca doi muți până când plec? 

— Nu, dar adevărul e că n-am mai conversat de foarte mult timp cu o persoană străină. 

— Păi nu cred că te obligă nimeni.

— Așa e, dar ești o companie plăcută. 

— Nu ai cum să spui așa ceva despre un om pe care abia l-ai întâlnit. 

— Bine atunci. Domnul de mai devreme era iubitul tău? 

— Chiar că ești un ciudat. Să întrebi ceva atât de personal... mi-am retras picioarele de pe calorifer și m-am așezat în poziție de lotus, sorbind încet din ceai. 

— Sunt curios, dar dat fiind faptul că ai ezitat, mă gândesc că nu este. 

—  Cum vine asta? 

— De obicei persoanele aflate într-o relație fericită se laudă cu acest lucru sau cel puțin răspund pe loc cu un simplu Da! Normal! 

— Poate nu e o relație fericită și de aia am ezitat, la asta te-ai gândit? 

Craig se lăsă pe spătarul fotoliului și-și împreună mâinile de parcă ar fi câștigat teren. 

 — Poate, dar și așa tot mi-ai fi spus că "da". 

 — Și dacă am și dacă nu am, ce te interesează pe tine? 

 — Curiozitatea e de vină. 

 — Mda... bine, eu ar cam trebui să plec. Am niște treburi de rezolvat. 

 — Pot să te conduc? 

—  Nu prea cred că e necesar. 

Într-un fel mi-ar fi plăcut să am cu cine să mă plimb până acasă, dar anxietatea mea îmi striga să îi dau cu ceva în cap și să fug. Dacă era un obsedat și m-ar fi tras în primul tufiș? Sau dacă era unul din ăla de care nu mai scapi cu lunile doar pentru că l-ai salutat și i-ai zâmbit? M-am grăbit să-mi trag galoșii în picioare, să-mi iau umbrela și să plec cât mai repede. 

Consumația era plătită deja așa că am dat să ies din clădire când Craig se proțăpi lângă mine. 

— Insiști?

— Nu neaparat, dar uite că a ieșit soarele, nu e frig și mă gândeam că poate ne putem plimba puțin. 

— Ți-am spus că am treburi de făcut. 

— Bine, dar... 

Eram gata să-l ameninț cu umbrela în clipa în care peste drum de noi se auzi vocea lui Mat însoțită de un rând de râsete isterice. Inima mi-a rămas în loc în timp ce mi-am înfipt mâna în fața lui Craig pentru a-l face să tacă. Bărbatul rămase neclintit neînțelegându-mi gestul. 

Mat mergea la braț cu o blondă îmbrăcată foarte sumar care scotea niște sunete asemănătoare cu cele pe care le făcea o girafă pe moarte. Nu înțelegeam de ce reacționez așa, de ce mi se strângea inima atât de tare, de ce mă deranja să îl văd așa. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea de a fi ceva între mine și Mathew și asta în mare parte pentru că îmi era prieten și pentru că evident îi plăceau cu totul alt fel de femei. 

— Ce faci? reuși Craig să mă întrebe în cele din urmă, dându-mi mâna la o parte. 

— Șhh! Taci! 

Râdeau. El îi spunea ceva amuzant, ea se gâdila toată, îl mângâia pe chip și pe braț, se gudura pe lângă el și deodată, cei doi își schimbară direcția, îndreptându-se cu pași repezi spre locul în care stăteam eu cu Craig. Simțeam cum mă cuprinde un atac de panică și încep să mă sufoc. M-am uitat la cei doi care traversau, mi-am întors privirea către bărbatul care aștepta să spun ceva și fără să mai scot vreun cuvânt l-am tras pe Craig de jachetă și l-am sărutat. Bărbatul făcu ochii mari, dar nu protestă, mustăcind amuzat. 

— Măi, măi, aiurito! Nu mi-ai spus că ai un iubit. De asta n-ai mai scris nimic? 

Mat se apropie de noi și-i strânse mâna lui Craig, măsurându-mă din priviri. Parfumul înecăcios al pițipoancei care-l însoțea îmi făcea stomacul să se întoarcă pe dos. Până să apuc să spun ceva, Craig mă lua de după umeri și mă trase mai aproape de el. 

— Ei, acum, ne-ai prins. Craig, îmi pare bine. 

— Mathew, prietenul și impresarul aiuritei. 

— Vai, iubi! Nu mi-ai spus că ești și impresar, se minună blonda, lipindu-se și mai tare de el. 

— Iubi? l-am întrebat pe Mat încercând să-mi ascund amărăciunea. 

— Lasă așa. Păi bine, măi, porumbeilor, vă lăsăm, dar Fee, n-am glumit. Aștept manuscrisul ăla cât mai curând, da? Tu, ai grijă de ea și pune-o să scrie! 

— Așa am să fac. 

Mat îmi făcu cu ochiul, îl salută pe Craig și intră cu iubi a lui în clădire. 

De ce am făcut asta? Ce dracu a fost în capul tău, Fee? Să săruți un necunoscut? Și pentru ce? Ca să te vadă Mat? De ce i-ar păsa? Ce ești la grădiniță? 

— Acum clar nu mai accept nicio scuză. Te plimbi cu mine și ai să-mi explici niște lucruri. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce am făcut mai devreme. 

— De obicei conversațiile mele se terminau cu o palmă sau o înjurătură, nicidecum cu un sărut. Mie nu îmi pare rău, dar acum chiar vreau să știu cine e Mathew ăsta, de ce îți spune aiurito și vreau să știu dacă stau de vorbă cu o scriitoare. 

— Vrei cam multe, nu crezi? 

— Hei, tu m-ai sărutat, nu eu, așa că măcar o explicație merit. 

— Da, presupun... 

— Va fi o plimbare plăcută, promit. 

— După toată faza de dinainte... cred că mai degrabă aș avea nevoie de un pahar cu tăriu. 

— Dacă vrei se rezolvă, știu un loc... 

— Nu! Nici să nu-ți treacă prin cap. O plimbare, o explicație în linii mari și atât, ne ducem fiecare pe drumul lui. 

— Bine, domnișoară, am înțeles. Mergem? 

— Da, dar să nu-ți imaginezi acum că ne vom ține de mână sau eu mai știu ce... 

—  Mă gândeam să-ți ofer doar brațul meu și eventual să mă lași să-ți car umbrela. 

—  Hai, hai, nu întinde coarda. 

— Nu intenționam asta. Bine, îți las arma, hai, ia-mă de braț. 

Bărbatul îmi intinse brațul, îmi zâmbi și îmi luă mână fără să mai zică nimic petrecând-o peste cotul său. În doar câteva minute, viața mea începuse să ia o întorsătură bizară, iar acest lucru mă neliniștea cumplit.