Să-mi doresc, deci...

17. Matematică abstractă

Următoarele săptămâni au fost atât de pline de plimbări, vizite la tot felul de obiective mai mult sau mai puțin turistice și îndopat cu mâncare, încât n-am avut nici energie, nici timp să mă mai torturez cu ce se întâmplase înainte să plec. Încă aveam momente de frustrare, însă ceea ce începuse să mă preocupe era toamna care avea să vină, când urma, invariabil, să mă întâlnesc cu Rașid și în care anticipam deja că mă așteptau momente foarte interesante.

Ne-am întors în București într-o miercuri, destul de târziu, la numai câteva zile după ce stinsesem douăzeci și două de lumânări pe un tort, și tocmai eram pe cale să adorm în fața televizorului când m-am trezit cu o Andreea suspect de palidă în sufragerie.

-Ești bine?

-Nu chiar. Perioada aia..., mi-a răspuns strâmbându-se.

-Deja? Mă duc să văd dacă mai avem ceva cu ibuprofen, am zis înainte să mă ridic.

Ca la o grămadă de alte lucruri, noi ne potriveam și în problema calendarului feminin, cu diferența că eu am fost dintotdeauna o nesimțită la capitolul ăsta, iar ea avea câteva zile pe lună când prefera să se fi născut bărbat. Am reușit să găsesc, după o mie de cutii cu tot felul de medicamente, pastilele care îi trebuiau și m-am întors triumfătoare, doar ca să o găsesc albă ca varul.

-Andi, ce ai?!

-La mine e a treia zi.

-Așa, și?

-Ție nu...?

Abia atunci am înțeles unde bătea; aș fi putut să jur că mi se tăiaseră, fizic, picioarele și m-am așezat lângă ea înainte să-mi pierd ultima fărâmă de echilibru. Am deschis gura într-o strădanie disperată să spun ceva, dar n-a ieșit nici măcar un sunet.

-Mia, calmează-te. Asta nu înseamnă nimic, a spus încercând, probabil, să ne încurajeze pe amândouă.

-Cred că mi s-a terminat viața.

-Nu s-a terminat nimic. Hai să nu ne speriem pentru câteva zile în plus sau în minus, se mai întâmplă.

-Nu se întâmplă. Asta nu se întâmplă, am spus scuturându-mi capul într-un gest aproape involuntar.

-Respiră. Sigur a avut grijă, n-ai de ce să mori de inimă acum!

Am privit-o absent în timp ce mintea mea făcea eforturi titanice să recompună, pentru a mia oară și în van, intervalul de câteva ceasuri care îmi doream să nu se fi petrecut niciodată.

-Cred că... Draci, nu-mi aduc aminte, am mormăit, învinsă.

S-a uitat la mine blocată câteva secunde, neștiind ce să spună.

-Bun, uite cum facem. Ca să dormi liniștită și să avem de ce să râdem toți mâine dimineață, mergem la farmacie, luăm un test și ne lămurim.

-Nu mergem nicăieri.

După câteva minute de dialog deloc productiv am ieșit din bloc, mai mult cu forța, am intrat în prima farmacie cu program non-stop care ne-a ieșit în drum și cu mulți de "ăăă..." i-am spus doamnei de ce aveam nevoie. Puțin mai târziu am ajuns acasă cu inima cât un purice, ca apoi să urmeze o isterie ca la carte, culminată cu un test necitit zburând pe geam.

-Să-l ia naiba, nu vreau să știu nimic!, am conchis trântindu-mă pe canapea.

-Mia, calmează-te! Nu așa se rezolvă lucrurile!

-Eu mor de inimă aici și tu vrei să număr linii colorate?!

Andreea s-a uitat la mine cu ochii mari și cu buzele strânse înainte să mă îmbățișeze.