Să-mi doresc, deci...

22. O sută de metri garduri

Un clipit. De atât a fost nevoie ca adrenalina să-și facă treaba și să mă sustrag cu viteza luminii din ceea ce s-ar fi transformat, foarte repede și fără loc de interpretare, într-o scenă urâtă pentru toată lumea. M-am răsucit pe călcâie, am ajuns la intrare, am trecut cardul prin fața interfonului dezvoltând un monolog birjăresc de invidiat și am fugit pe scări până la ușă, pe care, văzându-mă înăuntru, am încuiat-o de două ori - lucru pe care nu cred că-l mai făcusem până atunci.

-Beri? Ești acasă?

Nici un răspuns. Unde naiba ești?, m-am întrebat în timp ce îmi căutam telefonul, pe care n-am reușit să-l găsesc decât după ce mi-am întors geanta cu susul în jos și tot ce era în ea s-a împrăștiat pe covorul din sufragerie. Am sunat-o de câteva ori, toate degeaba. Cumpărăturile vieții...

"Beren, MAYDAY! Idiotul de la școală și Rașid sunt în fața blocului!"

Un minut, două, trei, nimic. Încă un apel, nimic. Inima îmi bătea în continuare mult mai repede decât era cazul și nu eram în stare nici măcar să mă apropii de fereastra de la sufragerie, darămite să mă mai și uit afară. Duș, cald. Zis și făcut, puțin mai târziu am ieșit din baie ca să descopăr o droaie de mesaje necitite și apeluri pierdute. Evident, Beren fusese la cumpărături, dar luase primul taxi după ce citise epistola apocaliptică, iar eu m-am foit prin casă până când am considerat că un pas în plus avea să subțieze pardoseala într-atât, încât ar fi trebuit schimbată, și în ușă s-au auzit bătăi precipitate.

"N-are cum. Imposibil", mi-am spus îndreptându-mă cu pași de pisică spre intrare, unde o privire aruncată pe vizor mi-a făcut convingerile de mai devreme una cu pământul. De partea celaltă a ușii era Rașid, iar eu am început să sap după suficiente rămășițe de tărie ca să scot câteva silabe cvasisugrumate.

-Pleacă.

-Trebuie să vorbim, s-a auzit după câteva secunde de tăcere.

-N-avem nimic să ne spunem.

-Maria... Deschide ușa.

-Am încheiat orice fel de discuție, am spus înainte să mă întorc în sufragerie și să umplu frigiderul paznicului care îl lăsase să intre. Doamne, să plece, am repetat obsesiv până când m-am trezit cu Beren în hol.

Din păcate, nu era tocmai în varianta pe care o așteptasem cu atâta nerăbdare. A intrat fără să spună un cuvânt, și-a lăsat lucrurile cu gesturi pe care l-ar fi făcut invidios pe Robocop și s-a postat în fața mea în aceeași tăcere dubioasă. De parcă n-ar fi fost suficient, pe față i se plimbau o mie și una de expresii și părea să mai aibă puțin până să rămână fără buza de jos, așa că n-am ocolit problema mai mult de câteva secunde.

-Beri, ce s-a întâmplat?

Nici o reacție. Se uita când la, când prin mine, vizibil incapabilă să mă lămurească.

-Ești bine? Vrei să-ți aduc ceva?

De unde nu credeam că se poate mai rău, m-a luat în brațe și am rămas așa o vreme.

-Iartă-mă...

Panică. Panicăpanicăpanică.

-Beri, spune-mi ce s-a întâmplat cu mai mult de două cuvinte. Tu nu faci niciodată așa, ce-ai pățit?

-Mă ierți?

-Doamne, n-am pentru ce să te iert! Doar n-ai omorât pe nimeni!

-Am făcut ceva foarte rău, a îngânat cu ochii împăienjeniți.