Să-mi doresc, deci...

21. Furtună

Har Domnului, omul a tăcut până la sfârșitul cursului, iar eu m-am ridicat imediat ce am avut ocazia, mi-am găsit prietenii și ne-am mutat spre următoarea sală. Peregrinarea asta veșnică era cel puțin enervantă, dar se înscria în lista interminabilă de lucruri pe  care nu aveam cum să le schimbăm, așa că încetaserăm cu mult timp în urmă să ne mai plângem; am găsit un rând liber și ne-am înșiruit cuminței pe locuri, așteptând să apară autoritatea superioară.

-S-se poate?

-Sigur, am răspuns cu un zâmbet care oscila între simpatie și amuzament.

Lângă mine s-a așezat un băiat pe care îl mai văzusem de câteva ori, dar cu care nu vorbisem niciodată; nici nu-mi imaginam că vorbea cu prea multă lume. Era relativ scund, un pic pistruiat, slab, stângaci în gesturi, cu ochelari, tunsoare castron și o cămașă în carouri încheiată până la gât. Pentru binele viitorului tău, sper că ești foarte, foarte deștept. Îmi părea un pic rău pentru el, dar nu destul cât să fac pe mama răniților, și gândul că nu asistasem la nici un fel de scenă care să ilustreze traumatizant diferența dintre el și grozavii facultății m-a liniștit complet.

-Stai pe locul meu.

Acest animal nu există, mi-am spus pufnind.

-Scuze, mă mut acum, s-a grăbit băiatul de lângă mine să spună înainte să roșească până în vârful urechilor și să înceapă să-și strângă lucrurile.

-Ba nu se mută nicăieri, am spus printre dinți.

-Baaaa, eu zic că da.

-N-ai zis tu că e o țară liberă?, am întrebat văzând cum nefericitul își așeza lucrurile în ghiozdan.

-Și ăla e locul meu.

-A, vrei grădiniță? N-am văzut să-ți scrie numele pe nicăieri.

Atât i-a trebuit ca să-mi ia pixul din mână și să măzgălească pe bancă un "Matei" care se putea vedea din avion. Băiatul s-a ridicat, s-a scurs prin spațiul minuscul dintre idiot și scaun și dus a fost, iar eu am simțit că eram în pericol iminent să mă ridic și să-i trag o pereche de palme specimenului din fața mea, care s-a așezat tacticos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

-Mulțumită?, m-a întrebat rânjind.

-Știi tu ce e scris pe toate gardurile, am încheiat înainte să mă întorc spre Diana.

Cu ocazia aia am văzut toată paleta de expresii ale oamenilor de pe rând: Diana abia își ridicase ochii din telefon și părea confuză, Eddy și Nikos erau nemulțumiți, Irina se amuza, Cristi nu vedea altceva în afară de Irina, Arif se uita mai urât decât îl credeam în stare și cei cu care nu aveam nici o treabă erau ca la spectacol. Ca să fie tacâmul complet, cursul îl ținea... Decanul. Am făcut tot ce a ținut de mine ca să ignor lighioana din stânga mea în alea o sută și ceva de minute, după care n-am știut cum să plec mai repede.

-Te ridici?

-Mă rogi?

-Stă un rând întreg după tine.

-Există două ieșiri, a oftat înainte să se ridice.

Am plecat instantaneu, ignorând faptul că eram, probabil, singura din sală care își strânsese lucrurile atât de repede, și pe acela că aveam companie nedorită. Recunoscând simptomele foamei, puțin mai târziu m-am oprit la un automat, unde am optat pentru mama energiei eliberate rapid și a caloriilor goale - ciocolata.

-Putem să mergem să mâncăm.

Până aici.

-Știi, inițial am crezut că o să-mi fii doar indiferent. Acum încep să cred că o să te detest, în ritmul ăsta.