Să-mi doresc, deci...

15. Aburi de sinceritate

În următoarele multe secunde, cuvintele lui mi-au zburat pe lângă urechi fără să producă vreun impact semnificativ, iar ale mele oricum s-au așezat, cu de la sine putere, într-o orânduire complet străină mie, pentru că mintea mea era prea ocupată să se adapteze situației care abia apăruse. Încă știam pe cine aveam în față, dar limitele clare pe care le stabilisem cu mare greutate și care erau menite să mă apere de ce nu puteam controla se duseseră pe apa sâmbetei. Trebuia să găsesc alt motiv care să mă țină departe de toată tărășenia înainte să fiu atât de aproape încât să nu pot da înapoi sau, și mai rău, să intru în vreo problemă serioasă, așa că am început să caut frenetic o modalitate prin care să-mi recapăt suveranitatea asupra acceptabilității comportamentului și reacțiilor mele, pe care nu le concepeam în afara hotarelor eticii.

-Ești bine?

-Da... Mi-e cam foame, m-am eschivat cu o jumătate de zâmbet.

N-a fost nevoie de mai mult ca să facă semn unui chelner, care ne-a adus imediat nota. Ca de obicei, am avut o discuție foarte productivă cu pereții privitor la achitarea responsabilă a consumației și ne-am îndreptat spre un restaurant. Când am ajuns, de parcă n-ar fi fost suficientă sesiunea fulger de informații demne de banda galbenă a unul canal de știri, l-a sunat Aysel. N-am auzit ce a spus ea, dar el m-a făcut să-mi doresc să dispar de pe fața pământului.

-Sunt în oraș.... Cu Maria, mâncăm... Mai stăm foarte puțin, maxim zece minute... Am treabă... Ok.

M-am uitat blocată la el în timp ce își așeza, liniștit, telefonul pe masă.

-Mmm... Rașid?

-Da?

-De ce nu mi-ai spus că ai treabă?, am întrebat străduindu-mă să ocolesc nucleul problemei.

-Nu am, mi-a răspuns cu un zâmbet.

-Dar...

-Știu ce am spus.

Vorbea cu o seninătate de-a dreptul exasperantă, asemănătoare izbitor celei cu care mi-ar fi spus, în mod normal, cât era ceasul. Apariția ospătarului a salvat lucrurile, iar după ce am terminat de mâncat, viața nu mai părea atât de neagră. Ciudat efect are mâncarea asupra oamenilor, am conchis în sinea mea în timp ce îmi așezam tacâmurile în farfurie.

-Tu ce mai ai de făcut?, m-a întrebat după ce a venit desertul.

-Azi, nimic. O să plec poimâine.

-La Constanța?

-Nu. Cu prietenii mei, în vacanță.

-Frumos! Unde?

-Italia, în sud. Vreți să veniți?, am întrebat cu accent pe ultimul cuvânt, menit să dreagă busuiocul.

-Mulțumesc, poate data viitoare, fac plan mai din timp.

-Păcat!, am rânjit încercând să trec cu vederea riposta discretă, dar pe care o bănuiam nici pe departe întâmplătoare.

-Oricum, veniți la noi înainte să pleci! Și mama a spus.

M-am uitat la el oarecum încurcată, neștiind exact la cine se referea.

-Tu și lumea de la facultate. Party!

-Mulțumim, dar îți dai seama că toată lumea e în stare latentă azi... Nu?

-Mâine seară, atunci, a răspuns la fel de senin.

 -Eu ar cam trebui să fiu la zece dimineața la aeroport, poimâine.

-O să fii, duc eu dacă vrei. Și o să vorbesc cu ceilalți, a spus râzând.