Să-mi doresc, deci...

9. Centrul de reabilitare

-O să treacă, scumpa mea, a spus Andreea înainte să-și descolăcească brațele din jurul meu și să se întoarcă înăuntru.

Am oftat lung când am auzit ușa închizându-se în urma ei și mi-am încheiat geaca; o răceală în prag de Crăciun era tot ce-mi mai lipsea. Cu o seară înainte începuse să ningă, iar până dimineață totul ajunsese sub zăpadă. Stăteam și mă uitam efectiv ca proasta, ghemuită într-un colț al canapelei de pe terasă pe care de obicei adormeam vara, la casele de pe malul celălalt al Bosforului, la fâșia de albastru din fața mea pe care pluteau cuminți câteva bărci, la vecinii care își vedeau nestingheriți de treburi și la fulgii mari care nu încetau să cadă, incapabilă să înțeleg cum îmi ieșisem din ritm. Viața mergea înainte, iar eu rămăsesem pe loc pentru prima oară în douăzeci și unu de ani de goană nebună. Nu reușeam să mă liniștesc, să-mi fac inima să tacă în fața logicii, să înceteze să crape în bucăți mici pe care nu mă pricepeam să le potrivesc și să trec peste tot fără să mă uit în spate, așa cum făcusem de fiecare dată până atunci. Minții mele îi era greu să cuprindă situația; mă uitam la mine și îmi dădeam seama că cearcănele, paloarea și ochii roșii erau singurele semne, altfel ușor de ascuns, care trădau lupta interioară extenuantă dusă împotriva propriilor impulsuri, iar cenzura, pe care o dictasem singură, era ultimul resort aflat în stare de funcționare în tentativa de a nu mă îneca într-o slăbiciune patetică de care mă protejase mereu scutul sarcasmului. Chiar și așa, puteam doar să compun cu fond de ten și ruj o imagine pe cât de stabilă, pe atât de mincinoasă; îmi venea să urlu, dar nu știam să o fac decât cu buzele lipite. Ar fi fost așa de simplu să folosesc atuurile de care Adi mă sfătuise - pentru liniștea bărbaților din jurul meu și al lui - să nu fac exces ca să înceteze sentimentul acut de lipsă... Așa de simplu și de parșiv, încât apoi m-aș fi urât pe mine pentru nerușinare și pe el pentru slăbiciune. Încercasem să le dau dreptate băieților, care mă tot îndemnau să merg cu oamenii pe principiul "decât să plângă mama, mai bine plânge mă-ta", dar nu mă descurcam deloc cu practica. Totuși, ceva trebuia să fac - chiar dacă asta implica, cel mai probabil, o excizie de cord.

-Ajunge cu amorțitul gândurilor. Dacă mai stai mult, o să avem o prietenă transformată în om de zăpadă, a spus Beren.

Nici nu-i auzisem pașii. Am oftat gândindu-mă la cum se jucaseră ele în ultimele zile de-a zâna bună și zâna rea: Andreea mă pupa pe frunte, iar ea mă trăgea de urechi într-un fel de sistem de dușuri emoționale alternative menit să-mi repare armura, în vreme ce Bahir, Ediz și Vlad amenințau să facă una cu pământul pe oricine mi-ar fi pricinuit un neajuns. Cu toată starea de disperare neagră în care mă afundasem, am mulțumit divinității pentru prietenii minunați pe care mi i-a dat și m-am ridicat.

-Vezi că eu nu gătesc ca să mă aflu în treabă. Nici să n-aud că nu ți-e foame, a adăugat înainte să mă prindă într-o îmbrățișare scurtă.

-Nu mi-e nimic, am replicat sec la gândul că îmi anticipase cuvintele.

Ne-am așezat la masă și am înghițit rar, cu noduri, mai mult sub supravegherea ei atentă. Nimeni nu spusese nimic de aproape cinci minute când, spre surpriza mea, Andreea a răbufnit.

-Nu-mi vine să cred, Mia, tu nu ești niciodată așa! E prima oară când văd că te lasă rece baclavalele și că e aproape unsprezece dimineața, duminică, și tu n-ai o mie de idei legate de ce să facem până plecăm! Beri, spune și tu ceva!

M-am lăsat pe spate în scaun și mai că mi-a venit să râd. Andi, pentru că ăsta era numele ei de alint, era drăgălașă chiar și când se supăra. În afară de ea, n-am cunoscut un alt om care să-și exprime dezaprobarea față de ceilalți folosindu-le diminutivele.

 -Atât de rău arăt?, am întrebat cu amar.

-Arăți de parcă..., a început Beren.

-De parcă ce?

-Nimic. Încă ninge, a spus aruncându-și ochii spre fereastră.

-De parcă ce?, am repetat, cu accent pe ultimul cuvânt înainte să se întoarcă.

-Mă sperii, bine?! Nici când a murit tatăl tău n-ai fost așa!

În secunda următoare și-a acoperit gura cu mâinile, iar eu m-am holbat înmărmurită la ea. Nu știu ce se întâmpla în mintea Andreei, dar a mea pur și simplu s-a oprit și abia când m-a strâns în brațe mi-am lăsat lacrimile să cadă.

-Îmi pare rău... Sunt o idioată, n-am vrut. Iartă-mă.

 -Nu-i nimic, scumpo, gata, am spus după ce am îmbrățișat-o înapoi.

-N-am vrut să spun asta, dar nu știu cum să te fac să-ți revii. Simt că nu pot să te ajut cu nimic.

-Știu că n-ai vrut, e în regulă. Aparent, nici eu nu pot să mă ajut, am adăugat cu o jumătate de zâmbet.

-Nu înțeleg. Până acum ai fost singurul om care a râs de fiecare dată când era de plâns, indiferent ce s-a întâmplat. Ce s-a schimbat de data asta?

Am tăcut, nefiind în stare să-mi găsesc cuvintele. Mă priveau amândouă fără să spună nimic, dar știam că își doreau la fel de mult ca mine să se poată șterge totul cu buretele. Beren avea dreptate; ai mei se despărțiseră când aveam zece ani din cauza unui cocktail de probleme pe care le avea tata cu alcoolul și cu pocnitul oricui se așeza între el și sticlă. Apoi, la un set amănunțit de analize făcut cu un an în urmă, îi găsiseră un cancer pulmonar care l-a trimis în pământ chiar în săptămâna Paștelui. Spre uimirea tuturor, făcusem mereu haz de necaz cu seninătate - la început pretextând că era mai rentabil să primesc bani din două părți, pe urmă echilibrând balanța morții lui cu Învierea Domnului. Trecusem prin mai rele fără să clipesc, iar porcăria asta mă dăduse peste cap înainte să înțeleg cu ce trebuia să mă lupt.

-Un om e tare când ceilalți nu sunt. Acum e vorba doar de mine și am obosit, am spus după o pauză destul de lungă. Am nevoie să mă adun înainte să dau ochii cu el, nu-l las să mă vadă în halul ăsta. Cred că plec la mama săptămâna viitoare.

-Nu pleci nicăieri, îți schimbăm biletul și rămâi aici! Te iau cu mine la facultate să-mi cunoști colegii care arată bine și seara luăm toate barurile la rând, a hotărât Beren.

Andreea a început să râdă, iar eu m-am conformat din lipsă de energie. Nu aveam nici un chef să-mi dezvolt aptitudinile sociale, dar îmi dădeam seama că ea privea obiectiv situația și că, rămânând în sfera plânsului de milă, nu aveam să-mi revin prea repede.

După masă am plecat în Taksim, pe care l-am găsit la fel de aglomerat ca vara. A trebuit să rabd cu stoicism aproape două ore de colindat străzile și magazinele înainte să ne oprim la o cafenea la fel de plină; nu aveam mult timp, dar era suficient ca să ne încălzim, iar fetele ținuseră morțiș să mă ducă într-un loc cu multă lume și care să nu fi fost aeroportul. Înarmată cu toată nepăsarea posibilă, le-am lăsat să îmi pună la punct programul pe săptămâna următoare, cu sesiunile de Skype aferente confiscării și închiderii telefonului meu de către noua mea tutoare înainte ca ele să plece la baie și eu să cer nota. Foarte amabil, chelnerul s-a întors imediat și a plecat fără să spună nimic, iar eu am deschis plictisită cutia și am despăturit bonul, căutând totalul. Nu m-am putut abține să zâmbesc în momentul în care am descoperit că în loc de cifre era scris, surprinzător de caligrafic, un "Sizin kadar güzel kadınlar üzülmemelidir", adică "Niște femei atât de frumoase ca voi n-ar trebui să se întristeze". Măcar turcii nu-și pierdeau simțul umorului, așa că am așteptat să se întoarcă fetele ca Beren să trateze problema, pentru că eu nu manifestam nici un fel de disponibilitate; tipul s-a spălat pe mâini rapid, motivând că patronul - căruia i-am transmis mulțumiri fără să avem habar cine sau unde era - îi interzisese cu desăvârșire să ne ia bani. Până la urmă am plecat așa, iar câteva ore mai târziu eram acasă, sperând amândouă ca Andreea să ajungă la București fără nici o escală spontană din cauza vremii.