Să-mi doresc, deci...

8. Autosabotaj

Până la sfârșitul lunii m-am afundat într-o mare tâmpenie, cu bună știință și fără să mă pot opri. Chiar și așa, refuzam în mod repetat și vehement să accept în vreun fel că se întâmpla ceva cu mușchiul altfel intangibil care începuse să bată mai repede și se opunea cu îndârjire subordonării față de creierul meu apelpisit. Știam că nu era nici pe departe o idee bună să dezvolt o crescătorie de fluturi pe un teren minat, dar asta nu ajuta decât în măsura în care afișam constant un aer suficient de nepăsător ca să observ că dorința de căpătâi a Irinei devenise să mă pocnească. Trăgând linie, era și ăsta un fel de realizare, care îmi garanta că nu lăsam nimic la vedere.

Iar el... Pe el îmi venea să-l strâng când în brațe, când de gât. Pe cât de drag îmi era când mă aștepta dimineața cu micul dejun în fața facultății dacă întârziam, când îmi aduna lucrurile uitate prin bănci, când mă încuraja în timp ce îi critica pe alții, când se oferea să mă ajute, ignorându-mi accesele nefondate de emancipare feministă sau îmi scria mesaje seara pe motiv că nu știa ceva legat de școală ca mai apoi să trimită o ceată de îngeri să-mi vegheze somnul, pe atât de tare mă revoltam împotriva mea și a lui în momentul în care îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să las treburile alea să se întâmple. Indiferent cât m-ar fi tachinat fetele, în capul meu urla - aproape fizic - ideea că trebuia să mă opresc. Nu în sensul în care făceam ceva propriu-zis, ci în acela că lăsam situația să alunece vertiginos spre un punct în care nu știam dacă o puteam controla cu mintea limpede. Am înjurat fiecare ocazie de până atunci în care îmi dorisem să mă îndrăgostesc și am transformat faptul că Rașid nu spusese de-a dreptul că ar fi simțit ceva pentru mine într-un ultim bastion de apărare împortiva sentimentelor care amenințau să mă cotropească atunci când a început șirul de despărțiri. Ajunsese aproape rutină - din ce îmi povestea Nasrin, care era cumva la curent cu toate știrile - să se despartă de prietena lui de două ori pe săptămână când am cunoscut-o.

Aysel a venit să-l vadă la facultate într-o zi în care nu știu cum Doamne, iartă-mă s-a nimerit să fim doar eu și el acolo. După ce am asistat la discuții lungi presărate cu întrebări stânjenitoare din categoria "de ce nu mă iubești?" pe care duduia - neștiind că vorbeam destul de bine turcă - avea impresia că le poate pune fără să înțeleg, urmate de uitatul meu pe pereți doar ca să evit o întâlnire a ochilor lui cu ai mei și o serie de priviri interogatoare pe care le-a îndreptat ea în direcția mea, am plecat cu toții să mâncăm la restaurantul unor prieteni de-ai ei. În mod ciudat, am descoperit că mă relaxam văzând cum se agață de gâtul lui la fiecare doi pași, și nu datorită nepăsării care se așternuse pe fața amicului meu; așa ne-am plimbat aproape un sfert de oră. Ajunși lângă restaurant, ni s-a spart bula de distracție proaspăt formată în momentul în care ea a văzut o mașină parcată la câțiva metri distanță.

-Mama e aici, a spus făcându-mă să înaintez o dată cu ea în timp ce Rașid se uita la noi.

Nu înțelegeam ce se întâmpla și nici de ce el rămăsese afară. Am conservat aceeași stare până după ce m-am pomenit că îi salut mama și ne-am așezat la o altă masă. Ne-am privit una pe cealaltă timp de câteva secunde, suficiente ca aerul din jur să devină la fel de greu ca plumbul.

-Mama nu e de acord cu relația mea cu Rașid, a spus sec.

-De ce?

Fii matură și imparțială, Maria. Matură și imparțială, mi-am repetat obsesiv mantra.

-Spune să-mi găsesc pe altcineva. Crede că nu avem ceva serios.

-Aș fi crezut că e mulțumită că e musulman și dintr-astea. Bine, nu că ar conta neapărat, dar e o chestie în comun. Mai puține probleme de cultură și de familie, am replicat făcând apel la toată detașarea și corectitudinea de care eram în stare.

-Asta nu contează pentru ea. Tatăl meu a murit când eu eram mică, noi ne-am mutat aici și ea s-a căsătorit acum câțiva ani cu un român care e creștin. Nu mă înțelege greșit, n-am nimic cu el, a adăugat, probabil gândindu-se că m-aș fi putut simți ofensată.

-Nu vrei să-l suni? Nu știu ce face, am spus după ce mi-am dat seama că Rașid rămăsese afară.

Și l-a sunat, de patru ori, doar ca să-i închidă de fiecare dată. Într-un final a renunțat, convinsă că nu avea să ajungă nicăieri.

-S-a supărat pe mine... Vrei să încerci să-l suni tu, te rog?, a întrebat oftând.

Intuitiv, nu mă prea trăgea inima, dar am acceptat. Cred că spre disperarea amândurora, a răspuns instantaneu. Când l-am rugat cât m-am priceput de frumos și de civilizat să nu se supere, a zis să nu-mi fac griji pentru ceva ce nu era vina mea. Apoi mi-a spus, cum făcea tot timpul, să am grijă pe drum și a închis - lăsându-mă cât se putea de stingherită, având în vedere că ea auzise toată convorbirea. Cred că m-am uitat la ea cu o expresie cel puțin jenată, pentru că a încercat imediat să mă liniștească.

-Nu-ți face probleme, e vina mea.

-N-a fost chiar super, dar cred că o să-i treacă, am bâguit.

-Ba nu. Nu știe să ierte, a șoptit privind în jos.

N-am spus nimic, dar am privit-o lung, neînțelegând de unde venise ultima parte.

-E adevărat că și eu am greșit de multe ori, dar nu iartă niciodată nimic.

A făcut o pauză destul de lungă înainte să vorbească din nou, timp în care eu m-am pierdut iar și atmosfera a devenit și mai împovărătoare.

-Îți dau un exemplu... Ca să înțelegi. La început, la liceu, eu eram cu altul și nu l-am băgat în seamă. Eram toți în aceeași clasă. Când a terminat-o ăla cu mine, ei s-au certat rău. Și-au spus lucruri foarte urâte... Niciodată nu m-a iertat că idiotul ăla a fost înaintea lui, și acum... Acum plâng eu după el.

Ei bine, pe aia chiar n-o văzusem venind și mi-a trebuit ceva prezență de spirit ca să nu zic o prostie. Tot ce știam despre sex era din reviste sau discuții.

-Nu sunt în măsură și nici nu știu ce să spun despre asta, dar cred că orice problemă se poate rezolva atâta timp cât amândoi vreți asta.

-Eu pot să renunț la el, dar nu vreau. Nu știu dacă el vrea. Săptămânile astea ne-am certat foarte des, ne-am despărțit de multe ori și nu înțeleg ce se întâmplă.

-Poate e din cauza școlii, am concluzionat în timp ce mă străduiam să alung urma de vinovăție care își făcuse apariția în capul meu și care era ultimul lucru de care aveam nevoie. După cum îl cunosc, e un perfecționist și îi e greu să accepte că a trebuit să reia anul. Mai e și prins cu echivalările, tot încearcă de vreo săptămână să rezolve ceva cu niște acte, mai are treabă pe acasă și doarme prost noaptea. Cred că e destul ca să fie stresat.

Când am terminat de înșiruit toate lucrurile care îmi aminteam că îl enervaseră în ultima perioadă, am observat că ea se uita la mine cu ochii mari, împăienjeniți și cu o expresie care pendula între invidie și recunoștință.

-Mulțumesc, a reușit să articuleze după un interval sufocant de tăcere. Mă bucur mult că v-ați cunoscut și că îi e ușor să vorbească cu tine.

M-a depășit categoric ce s-a întâmplat în clipa aia cu mine, dacă am înțeles sau hotărât că nu eram în stare să mișc un deget ca să închei orice aveau ei de împărțit. Așa superficială cum părea, mi-am dat seama că Aysel ținea la el și că ar fi făcut orice să nu-l piardă. Știam bine că fericirea nu se construiește pe durerea altora și singurul lucru cu care mă mai luptam era amărăciunea gândului că între mine și el tocmai se ridicase un zid pe care nu aveam să mă iert în vecii vecilor dacă l-aș fi trecut. Restul după-amiezei s-a scurs îngrozitor de lent; mi-am plimbat mâncarea prin farfurie, mai mult prefăcându-mă că mănânc, în timp ce răspundeam politicos întrebărilor care îmi intrau pe o ureche și îmi ieșeau pe cealaltă fără să aibă vreo noimă.

La sfârșitul săptămânii am plecat la Istanbul, în speranța întărită prin experiență că o schimbare de aer lângă prietenele mele cele mai bune avea să mă facă să mă simt ca nouă, așa cum făcuse întotdeauna.