Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 45

Nu înțelege dacă e vis sau realitate țăcănitul ușor din jaluzele. Poate e vântul. Se zvârcolește în pat. Se aude din nou. Puțin mai puternic, precis, aproape ca un semnal. Babi coboară din pat. Se apropie de geam. Se uită printre crăpături. Luminat de razele lunii pline stă el. Mirată, ridică jaluzelele încercând să facă cât mai puțin zgomot.

‒ Step, ce faci aici? Cum ai urcat?

‒ Foarte simplu. Am urcat pe gard și m-am agățat de țevi. Hai, mergem.

‒ Unde?

‒ Ne așteaptă.

‒ Cine?

‒ Ceilalți. Prietenii mei. Hai, nu lungi vorba, mai repede! De data asta, dacă ne prind ai tăi, chiar va fi tărăboi.

‒ Așteaptă să pun ceva pe mine.

‒ Nu, haidem, nu-i departe.

‒ Dar n-am nimic sub cămașa de noapte.

‒ Cu atât mai bine.

‒ Lasă, cretinule. Așteaptă o clipă.

Închide fereastra pe jumătate, se așază pe pat și se îmbracă iute. Sutien, chiloți, un hanorac, o pereche de blugi, ghetele și e din nou la geam.

‒ Haidem, dar să ieșim pe ușă.

‒ Nu, coborâm pe-aici, e mai bine.

‒ Cum adică, glumești? Mă tem. Am să cad și-am să mor. Îți închipui ce-o să fie dacă ai mei se trezesc de la țipetele mele? Hai, urmează-mă... dar fii atent!

Îl ghidează prin întunericul casei adormite, cu pași ușori pe mocheta moale, apăsând ușor pe mânerul ușii. Scoate alarma, ia cheile și pleacă. Un pocnet de-abia auzit al ușii care se închide în urma lor, ținută cu mâna ca să nu facă zgomot. Coboară pe trepte până-n curte, apoi cu motocicleta pe pantă cu motorul stins ca să nu se audă nimic. Odată trecuți de poartă, Step pornește motocicleta. Zboară înainte, departe și în siguranță, liberi de a merge oriunde împreună cât timp toți ceilalți dorm în paturile lor.

‒ Ce-i aici?

‒ Urmează-mă și vei vedea. Numai te rog să nu faci zgomot.

Sunt pe via Zandonai, mai sus de biserică. Intră pe o portiță. Parcurg un drum întunecos presărat cu tufișuri.

‒ Uite, treci pe-aici.

Step ridică o bucată de plasă care a fost ruptă în partea de jos. Babi se apleacă atent ca să nu se înghimpe. Puțin după, merg prin întuneric prin iarbă scurtă tăiată de curând. Luna luminează totul în jur. Sunt în interiorul unei curți de bloc.

‒ Dar unde mergem?

‒ Ssst.

Step îi face semn să tacă. Apoi trec peste un mic parapet. Babi aude gălăgie. Râsete îndepărtate. Step îi zâmbește și o ia de mână. Trec printre niște tufișuri și iată că apare. E acolo, sub razele lunii, albastră și transparentă, liniștită în penumbra nopții. O piscină mare. În ea sunt câțiva băieți. Se mișcă înotând fără prea mult zgomot. Valuri mici trec peste margini și dispar în iarbă. Se aude ca o respirație bizară, apa aceea care vine și pleacă, pierzându-se în golul zăbrelelor.

‒ Vino.

Niște băieți îi salută. Babi le recunoaște fețele ude. Sunt toți prietenii lui Step. A învățat deja câteva nume: Sicilianul, Hook, Bunny. Sunt mai ușoare decât prezentările normale unde toți se numesc Guido, Fabio, Francesco. Sunt și Pollo cu Pallina, care se apropie de margine înotând.