Her name is Nadia ( FINALIZATĂ )

Infrangeri si victorii

Nadia își trase nasul și își șterse lacrimile cu dosul palmei. Era furioasă. Era rănită.

— Merg să vorbesc cu el. Rosti ea hotărâtă și își înșfăcă geanta din cuier.

— Eu nu vreau să-l văd. Du-te. Eu rămân cu Clarissa.

Nadia nu insistă asupra mamei sale și porni spre mașină sa. Știa că ce aflase nu era tocmai simplu pentru ea. Înțelegea asta.

Mergând cu o viteză nebună, Nadia parcă în fața casei părintești în mai puțin de un sfert de oră.

Ieși vijelios din Passat-ul pe care îl deținea și izbi portiera cu putere, simțind deja lacrimile adunându-i-se în ochi.

Ajunsă în fața ușii, bătu de două ori cu putere pentru a fi sigură că se face auzită.

Ușa nu ezită a se deschide, iar Nadia nu ezita în a intră că o tornadă.

Andrei oftă zgomotos și închise ușor ușa, încercând să tragă de timp sau poate chiar sa scape de ceea ce avea să urmeze, pentru că, știa extrem de bine că pentru prima dată, avea să întâlnească cu adevărat furia fiicei sale.

— Să înțeleg că ai aflat. Rosti bătrânul oprindu-se in loc, nu foarte departe de ușă, în caz că trebuia să fugă. Gândi el.

— Să înțeleg că ai fi sperat să nu o fac... Tată... De ce? Termină Nadia fraza cu glas stins.

— Trebuia să fiu pedepsit într-un fel sau altul, scumpo. Rosti bărbatul epuizat și se așeză pe canapea, luându-și fața în mâini.

— Am fost amândoi pedepsiți destul pentru greșelile noastre, nu crezi? I-o întoarse Nadia așezându-se lângă el și luându-i mâinile într-ale sale.

— Ce mai contează acum ce cred eu? Faptul e consumat. Greșeala e făcută. Mama ta mă urăște, probabil și tu o faci... Am dat-o în bară rău de tot.

— Of, tăticule. Nu te urăsc și nici nu am făcut-o vreodată. O să trecem noi și peste asta. O să vezi.

— De unde ai atâta încredere după tot ce s-a întâmplat? O întrebă bătrânul, zâmbind trist.

— Tu m-ai învățat să nu mă dau bătută, ai uitat? I-o întoarse tânăra mamă, privindu-l drăgăstos.

— Crezi că mama ta o să mă ierte?

— Nu o să o facă dacă stăm aici și o lăsăm acolo singură. Uite, dacă îmi promiți că duci lupta asta alături de noi, eu îți promit că ea te va ierta.

— Îți promit.

— Atunci hai să mergem. Rosti tânăra și imediat o zbughi de lângă tatăl ei, gata să își împace părinții.

Nadia știa că avea să fie o lupta grea, aproape imposibilă, însă oricum nu renunță fără luptă. Pe deasupra, nu-și putea lăsa părinții să stea supărați.

Zilele trecură peste București. Afundată în muncă, Nadia nici nu-și dădu seama când zburase timpul. Era deja vineri și mai că voia să ia telefonul în mână să verifice, fiind confuză. Dar până la urmă, era conștientă că realizase câte ceva. În primul rand, angajase un detectiv pentru a afla secretul lui Dragomir, secret de care știa că se va folosi curând.

În al doilea rând, își împăcase părinții, convingându-i că trebuie să lupte împreună nu separat.

În al treilea rând, reușise să își domolească teama și să îl lase pe Matias să se apropie puțin mai mult de Clarissa, poate chiar și de ea.