Familia Ambrose

Capitolul 8

După ce tatăl şi fiul s-au îmbrățișat, între mine şi Cameron s-a aşternut o linişte ciudată, stingheră aş fi putut spune. William ne-a lăsat pe amândoi în living pentru a putea vorbi despre mai multe lucruri, iar noi ne priveam unul pe altul de parcă am fi doi puşti timizi.

Numai că la noi nu era vorba de timiditate, din partea mea ură, iar din partea lui un orgoliu de nedescris. Şi totuşi, nu renunțasem la el, deşi infidelitatea lui nu era un lucru de iertat.

Într-un final m-am ridicat de pe fotoliul moale în care mă scufundasem minute bune, îndreptându-mă spre bucătărie. Aveam poftă să mănânc ceva pentru că fusesem o epavă aseară şi aveam dureri de cap insuportabile.

Am deschis frigiderul cu rapiditate şi singurul fel de mâncare deja făcut de bucătărese ce mi-a sărit în ochi a fost o salată. Nu mi-a convenit când am văzut, dar n-am avut încotro aşa că am luat bolul din sticlă şi l-am aşezat pe colțul mesei după care am luat dintr-un sertar o furculiță şi am început să mănânc.

Aproape toată familia era plecată în vacanță şi liniștea din casă era atât de plăcută. Nicio Serena care să urle în gura mare dimineața că nu are cu ce să se îmbrace, nicio Lauren care să mă trezească devreme şi cel mai important, niciun James care să-mi poarte de grijă.

Simțeam că pot să fiu eu fără ca nimeni să-mi impună ce să fac sau unde să mă duc. Singurul care-mi strica dispoziția era Cameron.

— Iar mănânci frunze? ironia lui era din nou evidentă, deşi încercam să-l ignor cât puteam de mult.

— Da, dar nici de astea nu mai am chef! am replicat înghițind în timp ce el îşi trase un scaun pentru a fi cât mai aproape de mine. Îi simțeam privirea asupra mea chiar dacă nu mă uitam în ochii lui şi asta mă făcea să mă intimidez oarecum.

— De ce?

— Nu ştiu cum se face, dar când apari tu prin preajmă îmi dispare orice poftă de mâncare, am recunoscut ezitant în timp ce mă jucam cu furculița prin salată.

Am tresărit când Cameron şi-a aşezat degetele sub bărbia mea, având grijă să-mi ridice capul în aşa fel încât privirea mea să o găsească pe-a lui.

— Când vorbești cu mine, vreau să te uiți în ochii mei, îmi ceruse blând, mult prea blând pentru temperamentul lui. Mă fixa cu ochii lui căprui atât de pătrunzător de parcă ar fi descoperit ceva în interiorul meu. Întotdeauna am avut fobie de oamenii care aveau puterea de a te pătrunde cu privirea, aveam impresia că dețineau puterea de a ştii tot ce gândeşti şi ce simți.

— Mă mai pot uita în ochii tăi după toate câte s-au întâmplat, Cameron? l-am întrebat aproape imperceptibil, scufundându-mi din nou interiorul în durerea provocată de infidelitatea lui.

— Raluca... oftase greoi, înghițindu-şi cuvintele. Voia să spună ceva, dar nu ştia cum şi asta mă făcea să vreau să îi dau o şansă. Citeam în ochii lui un regret sincer, unul pe care nu îl văzusem în seara trecută. N-nu ştiu de ce am făcut asta, n-am mai fost refuzat şi...

— Ți-am rănit orgoliul, nu? am continuat amuzată. Îmi pare rău, Cam, dar trebuie să înțelegi că până te cunosc, nu pot să mă apropii de tine prea tare, i-am explicat cu răbdare, continuând să mănânc.

— Eşti la dietă? întrebarea lui mă făcuse să râd cu poftă. Îşi ridicase sprâncenele în semn că nu înțelege de ce am reacționat aşa. Părea mai uman astăzi, ceva din interiorul lui se schimbase şi nu ştiam ce sau din cauza cui.

— N-am găsit nimic altceva, i-am răspuns amuzată, făcându-l să zâmbească la rândul lui. Privirea mi-a căzut pe buzele lui şi pe zâmbetul lui larg şi natural, era atât de... frumos? Nu. Seducător? Da! Şarmant? Fără niciun dubiu!