fEEL [Simte]

Christopher

Ai venit să vezi cum e viața mea, nu?

De ce?

Te asigur că nu o sa îți placă.

O să ne consideri golani, răutăcioși, nepoliticoși...

Multă lume nu ne înțelege. Nimeni nu ne înțelege.

O să te întrebi de ce ne vopsim, ne găurim urechile, fumăm...

O să crezi că suntem tipii răi din cauza celor de mai sus.

Doar ca așa judecă lumea o carte: după copertă.

Poate dacă deschideai cartea (sau citeai descrierea de pe spate măcar), puteai lua în calcul niște lucruri:

Noi facem ce vrem, când vrem și cum vrem (pentru ca nu exista nimeni să ne spună ce sa facem, în afară de profesori.)

Noi nu dăm banii pe prostii (pentru că nu avem bani), doar pe lucruri cu adevărat folositoare (spinnere, mâncare, haine, chestii de genu)

Ok, avem bani din alocație și de la McDonalds, că lucrăm acolo.

Noi nu furăm, nu batem pe nimeni (câteodată Alex se mai ia la bătaie, dar cu cine merită).

Noi avem respect pentru unele lucruri, nu suntem așa mari răutăcioși.

Dacă te uiți așa urât la noi pe stradă, uneori ne rănești sentimentele.

Suntem copii buni, de treabă, dacă ajungi să ne cunoști mai bine.

Să mă prezint, dragi copii! Eu sunt Chris. Chris Morgen, numit după orfelinatul la care am fost. Nu-mi știu numele de familie adevarat și nici nu vreau să-l știu. Sunt roșcat, tuns...cam ca și Yuichiro Hyakuya din Owari no Seraph, (nu mă judecați că mă uit la anime-uri), și am ochii albaștri sau verzi, nu știu încă, misterul vieții mele (glumesc). Am fost la orfelinat până la vârsta de 6 ani, apoi m-a luat în grijă un boșorog care mă bătea, după care am plecat și mi-am făcut veacul prin lumea mare.

Pe drumul ăsta stupid al vieții mele, m-a urmat (eu l-am urmat pe el) Alex, cel menționat mai sus. Pruncul respectiv are părul negru, drept, până la umeri, și uneori și-l prinde într-o codiță de ponei. Are ochii negri/gri/ceva de genul. Are ochi de japonez. Am avut grijă unul de altul și încă avem.

Am mers la o școală de arte care încuraja pruncii fără casă să meargă la școală. Acolo am cunoscut-o pe Nola: pisica blândă care zgârie rău. Acum are părul jumătate roz, jumătate albastru, și ochii maro-verzui (nu-mi pot da seama de culoarea ochilor in general). E o fată cumsecade și ea e cea care dă banii pe spinnere.

Ne-am format un grup din ăsta de „golani" care stau la colțul străzii. Nu avem vise, avem doar lucruri pe care știm că le vom face.

-Frate...iar cu din ăla? zice Alex.

Mă joc din nou cu cubul meu rubik. Nu sunt vreun renumit speedcuber. Doar îmi place să îl întorc pe toate părțile și să învăț algoritmele. Știu că roșu e opusul lui portocaliu, albastru e opusul lui verde și alb e opusul lui galben. Mă joc cu el ca să am și eu o prostie de ocupat timpul. Alex are o kendama și Nola are o colecție stupid de enormă de spinnere.

-Mă amețești cu cubul ăla, zice ea. De ce îl tot răsucești?

-Că așa vor mușchii mei, zic eu. Jucați-vă cu jucăriile voastre!

-Lasă-l să se joace că o sa se facă deștept și o să aibă succes în viață, nu ca tine! Mă mir că nu te amețesc fidget spinner-ele tale, zice Alex, punând accentul pe "ner" in loc de "spi". Chestia asta o enerva pe Nola.

Așa suntem noi, ne enervăm unii pe alții! Știți voi...să ne distrăm!

-...cum ai zis? Ai tupeu, hă? Așa-i? Chestia asta îi de metal, idiotule! zice Nola, arătând un spinner argintiu pe care se reflecta lumina, făcându-l să pară multicolor. Pare destul de greu.

-Da? Să te văd cum dai tu cu ăla în mine! spune Alex. Abia apoi își dă seama de ce a zis.

Nola se uită la el încruntată și uimită.

-Nu te provoc, nebuno! zice Alex.

Da...noi nu ne provocăm unii pe alții. Nu avem ce să demonstrăm. Doar cei slabi fac asta. Noi suntem o familie.

(plus că Nola ne-a spus că a provocat-o un tip odată și nu s-a terminat bine...mai spune și că i s-a făcut milă de el și l-a lăsat in pace)

(Ăăă...eu nu o cred...)

Cum am zis, ea este o fată cumsecade...

(...dar, cum am zis, zgârie rău, deeeci...)

-Ce-ai zis, Chris? Că așa vor mușchii tăi? zice Nola.

-...da.

-Care mușchi? spune ea. Ai de capu meu...

-Poi, ăia de la...știi tu de unde!

-Hahahahaha, râde Alex (ăsta se încruntă și când râde, dacă l-ați vedea...).

Da, Alex se încruntă mereu - non-stop - nu știu cum poate.

Și în grupul nostru fără reguli, mai avem o regulă:

Noi nu plângem. Noi suntem puternici!

Noi suntem cei mai imperfecți de pe planetă și îmi place mult de noi.

Dar...

...

...nu, nimic.

Eu...

...știu că am zis că nu avem vise, dar poate doar eu am. Asta nu înseamnă că sunt slab, nu?

Câteodată mă întreb cum era trecutul meu:

Cum de am ajuns la orfelinat?

De ce părinții mei m-au părăsit?

Nu eram destul de bun pentru ei?

Dar măcar știu un răspuns la o întrebare:

De ce viața m-a adus aici?

Ca să am de a face cu doi prunci nebuni pe care îi iubesc!

Dar...

Viața mea va fi mereu așa?

Oare...mă caută cineva?

Oricât mă străduiesc să spun "nu" la întrebarea asta, tot cu speranțe rămân...

...nu știu cum reușesc.

*Prea multe paranteze?*