Dragoste la prima vedere

Capitolul 45

Înainte să plec îi mai depun un sărut pe frunte şi îi fac cu mâna. Doamna educatoare o ia de mână şi pornesc spre intrare, dar se întoarce spre mine şi îmi întoarce salutul. Doamne, îmi este atât de greu să mă despart de ea chiar şi pentru câteva ore! Chiar dacă de un an a început să meargă la grădiniţă, aşa se întâmplă în fiecare dimineaţă. Acesta a devenit cumva ca un "ritual" al nostru. Îi arunc o ultimă privire şi urc înapoi în maşină alături de Angello.

-Ce s-a întâmplat, iubito? mă întreabă şi îmi cuprinde mâna într-a sa.

-Nimic. Doar că încă îmi este foarte greu să mă despart de ea.

-Ştiu, scumpo. Şi mie îmi este la fel de greu. îmi spune, sărutându-mi mâna şi pornim spre birou.

Ajungem în câteva minute şi ne apucăm de muncă, asta făcând în următoarele ore. Acum mă aflu în biroul lui Angello şi luăm amândoi prânzul, până la un moment dat când se aude soneria telefonului meu. Mă ridic din braţele sale şi merg spre canapeaua unde se află geanta mea, scotând telefonul. Mă uit la numele apelantului şi văd că mă sună educatoarea Sofiei. Oare s-a întâmplat ceva cu scumpa mea? Dumnezeule, dar dacă a păţit ceva?

-Da. îi răspund numaidecât şi-i pot auzi respiraţia agitată.

-Sofia...

-S-a întâmplat ceva cu Sofi? o întreb şi încep să am o presimţire rea.

-Sofia... Sofia...a dispărut. îmi spune şi simt cum mi se taie respiraţia când realizez ce tocmai a spus.

-Poftim?! Cum adică a dispărut?

-A dispărut pur şi simplu. Nici noi nu ştim cum a putut fugi. Am căutat-o cu toţii prin toată grădiniţa şi nu este de găsit. Vă rog, veniţi repede aici şi vă voi explica totul!

-Venim acum! reuşesc să-i spun şi închid apelul.

Simt cum picioarele mi se înmoaie şi cad în genunchi, tremurând din toate încheieturile. Nu! Nu se poate întâmpla aşa ceva.

-Iubito, eşti bine? S-a întâmplat ceva cu Sofi? Şi cine anume a dispărut? îi aud vocea lui Angello şi mă ridică de jos, aşezându-mă pe canapea.

-Sofi... Sofi a dispărut. îi spun de abia găsindu-mi cuvintele şi îmi simt obrajii umeziţi de lacrimi.

-Cum adică Sofi a noastră a dispărut?! Nu! Nu se poate. spune şi îl văd cu ochii în lacrimi la fel ca şi mine.

-Ba da. Din păcate, da. Trebuie... Trebuie s-o găsim. Vino! îi spun şi plecăm repede înapoi spre grădiniţă.

Doamne, te rog ca fetiţa mea să nu păţească nimic!  Nu ştiu ce m-aş face dacă ea ar păţi ceva şi nu ne-am ierta-o nici unul dintre noi.

În câteva minute care mi s-au părut ore ajungem în faţa grădiniţei, văzând-o pe doamna educatoare care ne aşteaptă în faţa porţii. Coborâm din maşină şi mergem grăbiţi spre ea.

-Fetiţa mea! Unde a dispărut fetiţa mea?! o întreb disperată şi îi simt mâna lui Angello care şi-o aşează pe umărul meu pentru a mă linişti.

-Vă rog să vă liniştiţi! O vom găsi? 

-Cum aş putea să mă liniştesc?! Fetiţa mea a dispărut şi asta doar din cauza voastră! N-aţi putut să supravegheaţi un copilaş de cinci ani? îi spun devenind din ce în ce mai nervoasă şi îmi vine s-o strâng de gât când văd cum îşi lasă privirea în jos făcând pe nevinovată.

-Iubito, te rog linişteşte-te! Nu rezolvăm absolut nimic dacă ţipăm unul la celălalt. Important este s-o găsim pe micuţa noastră. îmi şopteşte la ureche şi încerc să mă liniştesc aşa cum mi-a spus.