Dragoste la prima vedere

Capitolul 17

Lucy P.O.V

Vara s-a terminat şi deja peste câteva zile voi începe din nou facultatea. Sunt în ultimul an şi sper ca acesta să fie cel mai bun. Această vară a fost chiar cea mai reuşită din viaţa mea. Fac parte dintr-o nouă familie şi una numeroasă, îi am pe cei dragi alături şi cel mai important...l-am cunoscut pe Angello, dragostea mea. Îmi pare totuşi bine că sunt în ultimul an şi voi termina odată facultatea. Dar îmi pare foarte rău pentru că Angello va fi şi el la facultate, iar noi ne vom vedea mult mai rar. Un mare gol îşi face prezenţa în stomacul meu când mă gândesc la acest lucru, însă ultimele zile înainte să înceapă facultatea, am de gând să le petrecem împreună.

Mă trezesc dimineaţa destul de supărată, realizând că mai sunt doar două zile din aşa zisa 'vacanţă'. Mă ridic cu greu din pat şi-mi fac drum spre baie. Îmi fac rutina zilnică şi intru în dressing ca să mă îmbrăca.

Părul mi-l prind într-o coadă sus şi cobor în bucătărie, văzându-i pe ceilalţi servind micul dejun.

— Bună dimineaţa! îi salut şi mă aşez la masă pe locul liber de lângă Angello.

Îmi depune un sărut pe obraz şi mă întreabă din priviri ce am pătit. Nu-i răspund şi încep să mănânc fără niciun chef. Până la urmă ce aş putea să-i zic? Că mă gândesc de câteva zile în continuu doar la faptul că s-ar putea să ne distanţăm cât timp suntem la facultate? Oricum nu am ce face în privinţa asta... Îi observ pe toţi cum îşi fac un schimb de priviri între ei, apoi se uită la mine confuzi. Termin de mâncat şi după ce m-am scuzat, ies din bucătărie, mergând spre curte şi mă aşez pe un şezlong de lângă piscină. Îmi ţin genunchii strânşi la piept şi îmi sprijin capul pe ei, simţind cum mi se formează lacrimi în colţurile ochilor.

Angello P.O.V

Oare ce a păţit Lucy? Trebuie neapărat să aflu. Se vede că o frământă ceva de zile bune şi nu este deloc în apele sale. Când am văzut că iese din bucătărie atât de posomorâtă şi supărată, m-am dus repede după ea. O găsesc pe iubirea mea stând pe un şezlong lângă piscină cu capul aşezat pe jenunchi. Mă apropii încet de ea şi îi văd ochişorii săi minunaţi inundaţi de lacrimi. Doamne, oare de ce plânge? Urăsc s-o văd plângând.

— Iubito, ce ai păţit? Eşti bine? o întreb şi mă aşez lângă ea, cuprinzând-o în braţe.

— Nu... îmi spune, ghemuindu-se mai bine în braţele mele.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Stii doar că peste două zile va începe din nou facultatea şi mie... Mi-e teamă să nu ne distanţăm sau să te pierd. Nu ne vom mai putea vedea atât de des şi... Și nu ştiu cum voi putea rezista fără tine! îmi spune, acum privindu-mă în ochi şi începe să plângă mai tare.

— Of, iubito... Nu trebuie să-ţi fie teamă. N-o să mă pierzi deloc. Îţi promit că ne vom vedea în fiecare weekend aici şi vom vorbi la telefon. Te voi suna în fiecare zi. Promit! Dar te rog, nu mai plânge! Nu suport să te văd aşa. îi spun şi-i depun un sărut pe frunte.